Îmi place să observ oamenii din jurul meu și o fac des. Observ la tot pasul adulți maturi sau aparent maturi, realizați profesional sau nu neapărat, mai puternici sau nu, mai vocali sau mai puțin vocali, cu copii sau fără, cu familii sau fără. Îi văd la job, în familie, între prieteni.
Și dacă mă uit mai atent, printre sute de straturi și de aparențe, văd cât de mult semanam între noi de fapt. Că suntem cu toții doar niște copii ce purtăm haine cu numere mari și care dorim, ba cei mai mulți cerșim acceptarea părinților noștri. Drepți, în genunchi, vocal, pe ascuns, în gând dar o cerșim! Nu iubirea! Ci acceptarea!
Cei mai mulți avem șansa să știm că iubirea este acolo, chiar dacă unii nu o auzim pe cât de des ne-am dori. Însă ceea ce ne dorim cu patimă de fapt este acceptarea cea izbăvitoare, cea stingătoare de suferințe!
Vrem cu tot sufletul să fim acceptați așa cum suntem! Exact așa cum suntem, cu tot cu părțile pe care nu îndrăznim să le arătăm mai nimănui.
Să ni se accepte alegerile făcute, job-ul ales, soțul, modul de a mânca și de a ne îmbrăca, de a trăi, de ne crește copiii sau de a ne cheltui banii și timpul.
Să fim acceptați așa cum suntem și buni și răutăcioși, și egoiști și generoși, gay sau nu, furioși sau nu, excentrici sau conservatori, șefi sau simpli angajați, aproape sau departe de ei. Cu toții parcă ne dorim să le fim suficienți părinților noștri ca apoi să ne putem fi suficienți nouă.
Nu trece o zi fără să mă gândesc la asta. Cum să fac să îmi accept copilul așa cum este? Și egoist și generos, și calm dar și furios făcându-ma de „rușine”, și fără talent la alergat deși eu sunt alergătoare, și plăcându-i mai mult la mare decât la munte ca mie. Cum să accept că are drumul lui diferit de al meu, că are dreptul să îi placă tot ceea ce nu îmi place mie, că este un alt om cu alte dorințe și alte visuri.
Adevărul este că mi-aș dori să reușesc să mă accept întâi pe mine cu onestitate și cu blândețe. Vreau să exersez acceptarea de pe acum, pentru ca într-o zi să mă pot uita în ochii lui cu toată inima și să îi spun: „Copilul meu ești minunat așa cum ești! Nu aș schimba nimic la tine, la viața și la alegerile tale. You are good enough!”
