De abia aștept să învețe să sugă mi-am spus acum aproape cinci ani. De abia aștept să mănânce singur mi-am spus apoi. Să îi crească dinții, să meargă, să îmi spună odată ce vrea cu propriile cuvinte. Să doarmă pentru numele lui Dumnezeu toată noaptea.
Mi-am spus că de abia aștept să am puțin timp doar pentru mine când el va fi la grădiniță. Să crească odată, să nu mai facă tantrumuri sau să manifeste furii, să ne putem înțelege ca doi oameni maturi.
Astăzi m-am surprins spunându-mi din nou: de abia aștept să crească. Uitându-mă la alte două picioare mici pe care le țineam în mâini am rămas în cumpănă însă! Nu demult țineam în același fel, aceeași mărime de picioare mici, picioare care astăzi sunt parcă prea mari.
Și undeva, între atâtea „de abia aștept” simt că am pierdut frânturi de viață.
Mereu am așteptat, mereu aștept și trăiesc „astăzi-ul” mult mai puțin decât aștept. Și aștept ce? În câțiva ani vor fi din ce în ce mai mult ai lor și din ce în ce mai puțin ai mei. Apoi voi fi doar eu, cu timp destul pentru mine și totuși cu atât de puțin timp rămas!
Nu mai vreau să aștept nimic. Viața mea e despre azi! Despre fiecare clipă.
O să reușesc să o fac oare tot timpul? Știu sigur că nu! Dar din când în când cred că mă pot opri conștient să trăiesc „acum-ul” așa cum vine el cu râs, plâns, tantrum, greu, ușor!
Așteptarea asta doar a momentelor bune mi se pare o iluzie, dar mai ales o mare, mare tâmpenie.