Când eram mult mai tânără admiram foarte tare adulții guralivi, efervescenți care erau miezul conversațiilor. Înțelesesem că ei sunt oamenii de succes, siguri pe ei, care știu multe, care sunt plăcuți de toată lumea. Copiii vocali, prietenoși, care nu erau niciodată timizi păreau următorii adulți de succes. Așa că mi-am propus, probabil fără să îmi dau seama, să devin unul dintre acei copii, apoi adult. Ca să fiu și eu plăcută și acceptată.
Cei mai mulți ani din viață am vorbit mult, am vrut să fiu în centrul atenției, am avut păreri, le-am știut mai mereu aproape pe toate. Am părut puternică și stăpână pe mine. Jucam rol de Oscar. Doar că nu eram așa. Mai deloc!
Îmi aduc aminte ca și cum s-ar fi întâmplat ieri cât uram să fac cunoștință sau să vorbesc la comandă cu copii sau cu oameni pe care nu îi cunoșteam. Aveam o reacție de respingere aproape fizică.
Nu mă sperie singuratatea și pot sta singură oricât, sunt timidă ca naiba când mă aflu în preajma oamenilor pe care nu îi cunosc.
Nu caut compania oamenilor și mă văd cu extrem de puțini prieteni des. Nu sunt vizitată decât rar, iar cei care îmi calcă pragul sunt cu adevărat prietenii cei mai apropiați. În vacanțe nu mergem cu prieteni ci doar noi. Departe de mine gândul de a spune că așa e bine. Doar că așa sunt eu, noi.
Între timp am observat că dacă vorbesc prea mult nu am mult timp să ascult. Am văzut că de la fiecare om am lucruri de învățat dacă sunt deschisă să cred asta. Oh cât mă străduiesc să nu mai judec. Am învățat cu foarte greu că nu doar varianta mea este cea adevărată.
Mai am mult drum pâna să revin deplin la liniștea și la tăcerea din mine. Astăzi știu că acolo vreau să ajung.
Nu vreau să îl încurajez pe copilul meu să devină un extrovert doar pentru că așa se poartă, doar pentru că se crede că aceștia sunt copiii de succes. Oh nu! Între timp am înțeles că de fapt introverții sunt cei care au adus progresul și evoluția omenirii. Oameni în profundă conexiune cu ei. Și din păcate atât de des îi încurajăm pe cei mici să devină extroverți deși ei nu sunt așa. Îi „încurajăm” să „nu mai fie timizi, rușinoși” și nu ne dăm seama de asta.” „Hai mamă intră și tu în joc, spune si tu o poezie! Să vadă cei 16 oameni pe care nu îi cunoști ce bine te descurci la engleză.”
Și încet încet punem cărămidă peste cărămidă închisorii în care vor locui ani grei, până când vor îndrăzni timid să evadeze.
Prețuiesc astăzi mai tare copilul și omul care trăiesc în interiorul și nu în exteriorul lor.
Copilul și omul cărora nu le e frică de tăcere, de a asculta, de a observa. Copilul și omul pentru care nu este cel mai important să vorbească și să își ia de acolo validarea. Copilul și omul care își sunt suficienți!
Mă surprind uneori că îmi doresc să spun ceva ca sa umplu tăcerea dintre noi. Cu greu mă abțin! Mă oprește naturalețea tăcerii lui, și binele în care se află el și la care cu greu astăzi încerc si eu sa mă întorc. Astăzi mă străduiesc să îl păstrez așa cum e! Introvert sau extrovert! Exact așa cum e!