Ce bine ar fi dacă aș mai putea să fiu copil pentru o zi sau măcar pentru câteva ore. Oricât încerc să îmi amintesc nu reușesc să simt cum era atunci. Sigur că știu ce jocuri jucam, ce prieteni aveam, ce pedepse primeam câteodată. Dar nu mai pot să simt cum era, cum eram.
Și mă uit la el și îmi pare tare rău. Îmi pare rău că nu mai știu să mă joc ca el și să vorbim aceeași limbă. Să ne conectăm inimă pe inimă. Jocul este fericirea lui. O fericire la care parcă mă uit din exterior. Și oricât mă străduiesc nu pot să intru.
Astăzi a făcut un spectacol! Cu două umbrele, o mașinuță și un șlap! O oră! A inventat nume, acțiuni și a interacționat cu mine și cu bunicii lui de la el de pe „scenă”. Liber, fericit și atât de prezent! S-a bucurat de fiecare mișcare a umbrelelor încăpătânate, de ochii noștri mari și atenți și de bancnota de 1 leu pe care am plătit-o în schimbul biletului de intrare. Iar eu m-am amuzat desigur însă nu am simțit bucuria jocului lui așa ca el. Și simt că undeva în anii ce mă despart de copilărie am pierdut jocul. Jocul pe care altă dată îl jucam neobosită zile întregi.
Iar astăzi cel mai autentic mod de a ajunge la copilul meu și la sufletul lui mare este să mă joc. Să mă joc mult, cu patimă, cu bucurie, autentic. Când nu mă joc cu el este parcă închis, necooperant și pus pe harță dar când reușesc sa fiu cu el, să fiu cu el cu adevărat este cel mai minunat copil din lume. Cum să fac să pot să mă joc așa ca altădată?
Ieri ne-am jucat cu baloane mari de săpun în curte la bunici. Am alergat și am țipat cu foc de fiecare dată când baloanele erau luate de vânt și ridicate peste casă. M-a luat de mână și mi-a spus: „Mama îmi place cel mai mult la Brasov, la bunici! Aici avem baloane! Te iubesc!”
Și cumva simt ca am nevoie să reînvăț să mă joc, că aceasta e una dintre lecțiile mele de părinte. Care culmea se dovedește a fi una foarte grea.
Jocul, unde am pierdut jocul? Îl vreau înapoi!
