Instabilitatea afectivă din copilăria mică este nuanțată de gelozie, una firească, ca modalitate de exprimare prin care copilul ne spune cum se simte în relaţie, cum percepe el relaţia cu un părinte, cu un frate sau alţi copii. Această trăire ambivalentă, ce oscilează între iubire şi ură, creează confuzie nu doar pentru copil ci şi pentru părinţi.
Între copil şi părinte există o relaţie de dependenţă – copilul nu dispune la vârste mici de alte resurse pentru a exista. Când părinţii transmit mesaje contradictorii sau interpretabile acestea generează gânduri şi emoţii negative la copil. Mulţi părinţi pentru a-şi convinge copilul să facă ceva apelează la frica, nesiguranţa şi nevoile lui, perturbând şi mai mult baza de siguranţă şi încredere neconsolidată încă.
Copilul nu ştie că ceea ce trăieşte se numeşte gelozie şi nici nu ştie că cei care l-ar putea ajută sunt exact cei care o pot provoca sau întreţine.
Fiecare copil învaţă încă de mic cum să răspundă emoţional la evenimentele din viaţă lui. Părintele poate identifica situaţiile care ar putea induce gelozie, pe unele le-ar putea preveni iar în alte situaţii ar putea să-i fie alături şi să-l ajute pe copil să le înţeleagă.
Putem să dăm geloziei câteva semnificaţii şi să găsim contextul în care apare.
Gelozia, ca formă de manifestare a iubirii exclusiviste faţă de părinţi, apare încă din primul an de viaţă.
Bebeluşul la naştere se separă de corpul mamei dar rămâne într-o relaţie de fuziune încă un an. Şi încă doi ani, mama este percepută că o prelungire a lui. În toată această perioadă este dependent din toate punctele de vedere de mama sau o persoană cu funcţie maternă. Treptat, învaţă să-şi cunoască corpul, capacităţile şi apoi este încurajat să obţină independenţa.
Dar pentru a deveni independent emoţional are nevoie mult timp de atenţia şi compania părinţilor. Orice persoană care ar putea fi iubită la fel de mult reprezintă o ameninţare. Adesea, copilul va pune în scenă comportamente cu scopul de a-şi cuceri părinţii, pentru a se asigura de constanţa iubirii părinteşti sau, că nu-i va lua altcineva locul. La acest nivel, gelozia poate lua forma unei competivităţii sau rivalităţi. Se poate manifesta faţă de unul dintre părinţi, faţă de un frate, un animal de companie excluzându-i.
Înţelegând natura acestor manifestări părinţii pot vorbi cu copilul ajutându-l să exprime ceea ce simte. Gelozia ca formă de posesie este o modalitate de a reclama şi de a pretinde unicitate asupra persoanelor şi obiectelor. Latura egocentrică – impresia că el este cel care controlează şi deţine totul – este foarte dezvoltată până la vârsta de trei ani. Copilului îi vine foarte greu să împartă, să împrumute, să renunţe la ceea ce el ştie că-i aparţine în exclusivitate. Introducerea copilului la grădiniţă nu este intâmplătoare la finalul etapei de egocentrism când copilul este disponibil pentru socializare, pentru comunicarea cu alţi copii şi pentru petrecerea timpului în afara cuibului şi a prezenţei figurii de ataşament.
Capacitatea de a împărți cu celălalt, de a-și aștepta rândul, de a colabora și negocia sunt direcţii de urmat pentru a doua etapă a copilăriei.
În partea a doua a acestui material vom afla despre alte semnificații și situații în care apare gelozia infantilă și instinctuală.
Despre Delia Aldescu, consilier psihologic, psihoterapeut si coach
Psiholog cu specializari in psihoterapie sistemica de familie si cuplu, hipnoza clinica, psiho-oncologie, programare neurolingvistica.
Mobil: 0733 098 444, e-mail: office@cabinet-psihologic-online.ro
