De multe ori nu suntem constienti de comportamentele noastre ele devenind deja automatisme. Nu demult m-am surprins intr-un parc, strigandu-l pe copilul meu sa ma urmeze. Vad acest comportament al parintilor aproape de fiecare data cand iesim in parc, parinti care insista la nesfarsit ca odraselele lor sa se miste odata si sa isi termine plimbarea impreuna cu ei. Nu mi-a placut deloc vocea mea, ba chiar m-am simtit penibil. Deodata parca auzeam vocea unei straine. Am inceput sa gandesc cu voce tare. Dar eu de ce am venit in parc? Nu pentru copilul meu? Daca am venit pentru el atunci de ce il stresez, de ce il grabesc? De ce insist sa faca ce vreau eu? De ce este important sa terminam plimbarea stabilita de mine? De ce sa se joace cum vreau eu si in locul pe care il consider eu potrivit?
Oare de ce nu pot sa ii ofer libertatea de care are atata nevoie si care l-ar ajuta sa se dezvolte atat de frumos? Simtim foarte des nevoia sa ii controlam la fiecare pas iar asta le rapeste dorinta lor de a explora si de a intelege lumea asa cum stiu ei sa o faca, prin joc.
Cu cat m-am gandit mai mult cu atat mi s-a parut mai ciudat ca eu sa ies cu copilul in natura ca sa se simta bine si sa nu il las sa faca lucrurile care i se par lui interesante. Si am hotarat. Never again! De atunci de fiecare data cand mergem in parc facem doar ce vrea el iar eu am sa incerc sa ma joc cu el in modurile in care i se par lui interesante. Astazi am stat mai bine de o ora pe jos si am infipt la nesfarsit betisoare in pamant. Cu siguranță mi-ar fi facut placere sa fac altceva insa nu am venit pentru mine in parc. Iar pe fata lui frumoasă se putea citi fericirea de a avea libertate si control asupra propriului joc.
Let’s set the kids free 🙂