Nu știu dacă am vorbit cu vreun părinte de copil adult care să nu plângă timpul. „Unde a zburat”, îi aud întrebându-se mereu. „Că parcă ieri era la grădiniță și uite acum are copii la rându-i.”
Copilul meu cel dintâi a vrut să plece la țară. Fără mine! „O să îmi fie dor de tine”, i-am spus! „Am să te sun, mama”, mi-a răspuns el. Și astăzi, înainte de plecare, când ne-am strâns în brațe pe canapea i-am vazut în treacăt talpa piciorului și am simțit că parcă a fost pentru prima oară după mult timp. Preț de câteva secunde nu am mai recunoscut-o. Era mare, de bărbățel! Iar degetul lui al doilea, acela strâmb si teribil de amuzant a crescut și el. E degetul unui adult, de nerecunoscut!
L-am dat puțin mai în spate să mă uit la el, la omulețul tot. Mâini mari, cap mare, chip minunat!
Și nu înțeleg, nu înțeleg când s-a întâmplat să nu îl mai pot ridica, când a ajuns prea greu să fie dus în brațe. Acum două luni era încă un copilaș care seara, la culcare se cuibarea și încăpea tot lângă mine.
Am plâns după ce am închis ușa. Pentru că am simțit că aș fi vrut să îi cer iertare! Să îi cer iertare pentru toate clipele în care m-am grăbit și l-am grăbit, în care nu am avut timp, în care nu l-am văzut pe el. Tot, așa ca astăzi, și nu doar un contur! Sau ca pe o datorie care trebuie dusă la grădiniță, la înot sau în parc. Ca pe datorie ce trebuie îmbrăcată, spălată și hrănit, în timp ce de multe ori, eu responsabila de ea mă plângeam că îmi este greu.
I-aș fi cerut iertare pentru că nu l-am văzut, văzut cu adevărat, de multe, multe ori și el acum e mare. Și mult mai departe de mine!
Aș fi vrut să îi promit că de acum încolo o să mă opresc mai des să îl privesc. Nimic mai mult, doar să îl privesc, să îl inspir și să încerc să mă agaț de timp ca să îl încetinesc.
Da, așa este, au dreptate părinții noștri! Creștem foarte repede! Durează doar o clipă!