Cu Horia am stat acasă aproape un an și jumătate. Înainte să am copil duceam o viață de antreprenoriat intensă dar și o viață sociala la fel de intensă. Nu stătusem în viața mea acasă nici măcar o lună. Deși minunate, lunile alături de puiul meu au fost foarte grele pentru mine, prin prisma faptului că nu mă mai simțeam valoroasă deloc. Îmi pierdusem libertatea de mișcare și independența propriului timp. Aveam senzația că lumea întreagă mersese înainte fără mine, colegii mei păreau să se descurce bine-mersi și fără aportul meu, iar clienții păreau că m-au uitat cu totul. Mă întrebam adesea dacă aș mai fi in stare să negociez un contract sau măcar să fac un excel.
Acum știu ca nu era real ceea ce trăiam, dar atunci fix așa simțeam. În dorința de a mă simți valoroasă, de a căpăta puțină încredere în mine și de a scăpa de kilogramele încăpățânate mi-am propus să alerg un maraton de 42 de km. Nu mă întrebați! Nu știu de ce! Horia avea doar 1 an când m-am înscris la primul maraton, am plătit taxa de participare și am anunțat planul tuturor cunoscuților și vouă mamelor LPB. De ce? Ca să nu dau înapoi!
Au urmat 6 luni de antrenament pentru că am luat-o de la zero. Prima zi 1 km mers!!! Am făcut trei antrenamente pe săptămână de alergat progresiv. Iarnă, zăpadă, gheață, ploaie, soare, vânt nu am renunțat la niciun antrenament. Am descoperit repede că fiecare antrenament la care nu renunțam mai punea o cărămidă la stima mea de sine. Ora de alergat a devenit, dincolo de antrenament, ora în care puteam vorbi sincer cu mine, în care nu aveam grija altcuiva decât a mea, în care plângeam, eram tristă, apoi bucuroasă, apoi fericită, apoi la pământ. Ora în care mă redescopeream încet încet. Am regăsit-o pe Atena de altă dată, deși nu mai era la fel.
Stadionul a devenit prietenul și confidentul meu, sprijinul și „ciocolata” mea secretă. Maratonul a devenit nu un scop în sine ci un drum de care învățam să mă bucur. Pe 31 mai am alergat maratonul de la Stockholm, pe care l-am terminat în 5 ore 40 minute. A fost greu? Greu ca naiba! M-au durut toate? Toate și mai mult de atât! Am vrut să renunț? Doar de 2567 de ori! A meritat să nu renunt? All the way and beyond! Am avut alături toată familia. Horia, împreună cu toți bunicii, m-a așteptat în diverse puncte ale cursei ca să mă încurajeze, câteodată adormit în cărucior, câteodată aplaudând pe umerii lui tati. Îl vedeam, mă bucuram și plecam plângând mai departe. Noaptea maratonului a fost singura noapte din cei doi ani de alăptare când nu l-am alăptat, fiind prea epuizată. Deci da, am alergat un maraton în perioada în care alăptam.
A fost o experiență incredibilă pentru mine, una care mi-a spus: Da poți! Poți orice, doar să vrei! Poți mult mai mult acum decât înainte! Copilul nu a luat nimic din tine doar ți-a dat în plus! Ai încredere în tine, regăsește-te!
Sunt mame care parcă se nasc pentru maternitate, care reușesc să se bucure din plin de perioada aceasta grea și minunată, care se simt din ce în ce mai valoroase în acest rol. Eu nu am fost una dintre ele! A fost nevoie să petrec puțin timp cu mine, să mă înțeleg și să mă conving că pot, că merit, că valorez ceva. Că viața cu un copil nu are nici o legatura cu viața fără copil și ca am nevoie să îmi găsesc echilibrul în trei. Că pot să îl găsesc și să fac și să fiu mult mai mult decât am fost înainte!
Mâine se fac trei ani de când l-am alergat și am reușit să mă apreciez și să mă iubesc un pic mai mult! Iar Horia să aibă o mamă care să se simtă mai bine în pielea ei. Mă simt bine să sărbătoresc acest moment în fiecare an și îmi doresc de fiecare dată să împărtășesc experiența mea și cu alte mame. <3