START Campanie #PrimiriUrgențe – Transformarea Camerei de gardă a spitalului Gomoiu în Compartiment Primiri Urgențe

Sunt momente în care o mamă simte că îi fuge pământul de sub picioare. Panică. Nod în gât. Puls accelerat. Gânduri care nu se mai opresc. Teamă. Asta trăiesc adesea mamele și tații care se îndreaptă cu copiii lor spre o cameră de gardă. Dintre toate, cel mai greu sentiment este neputința. Neputința pe care o simți când copilul tău suferă și tu nu poți face nimic. Sunt momente în care o mamă nu poate arăta tot ce simte. Acesta este unul dintre ele!

Copilul are nevoie de încredere și de acel calm care se simte în vocea adultului de care depinde. Așa că mama își adună puterile și îl ține pe copil în liniștea pe care nici ea nu o mai are. Și totuși, cumva, în cele mai grele momente, o găsește.

 

Pe un pat de consultație un bebeluș de nici 6 luni plânge în hohote. Lacrimile îi curg fără oprire și, deși au trecut câțiva ani de când copiii mei erau la fel de mici, plânsul și suferința unui bebeluș încă mă răscolesc profund. Are febră mare, persistentă, care nu cedează la nimic de ceva vreme. Mama a venit din județul Călărași. Din comuna ei, cel mai repede ajunge la spital în București. Bebelușa plânge pe toată durata consultației și, deși medicul o consultă cu blândețe, reușește să se oprească din plâns doar cu ajutorul unei suzete mari și roz, care pare că îi acoperă un sfert de față.

Pe patul alăturat, o fetiță de 2 ani se lasă consultată fără proteste. E moale, palidă și fără vlagă. A venit la camera de gardă după mai multe episoade de vomă, diaree și dureri mari de burtă. Medicii o testează și îi evaluează starea. Pun diagnosticul de Rotavirus și decid internarea pe loc. Totul se întâmplă repede, în timp ce pe fața mamei se citește îngrijorarea. Medicii încearcă să o îmbărbăteze. „Va fi bine, îi spun ei. Fiți liniștită.” Mamei îi dau lacrimile și pleacă cu micuța în brațe ca să completeze documentele, și apoi spre salon.

 

Tudor are 9 ani și este un copil cu dizabilități și cu un istoric medical complicat, pe care medicii deja îl cunosc. Problemele pulmonare și epilepsia asociată îi dau mamei mari emoții de fiecare dată când apare o febră, pentru că în cazul lui, complicațiile pot apărea rapid. Ajunge aici cam o dată la 3 luni și spune că unul dintre lucrurile care o liniștesc este faptul că medicii intervin repede și eficient. Încearcă să evite pe cât posibil internările, pentru că TSA-ul și ADHD-ul fac ca orice spitalizare să fie foarte dificilă pentru Tudor, așa că rapiditatea consultației la camera de gardă este esențială. Vorbește cu multă recunoștință despre felul în care personalul medical reușește, de fiecare dată, să îi recolteze sânge, deși Tudor are vene foarte greu de găsit.

Urmează o nouă consultație, un băiețel de 10 ani, Iustin. Mama lui, Elena, îmi zâmbește și îmi spune că se bucură să mă vadă. E mamă din LaPrimulBebe și prima oară a ajuns la acest spital la recomandarea mamelor din grupul nostru, în perioada post-pandemie. Atunci băiețelul ei a fost internat la gastro, iar experiența de acolo a făcut-o să revină ori de câte ori a apărut o problemă. Simte că aici este pe mâini bune. Băiețelul are acum aceleași simptome ca înainte de prima internare și asta o sperie foarte tare. Din fericire, de data aceasta, pleacă acasă.

 

„Arsură cu ulei!” se strigă tare pe hol. „Eliberați, eliberați!” Un pat din camera alăturată este eliberat de urgență. Pat pe care stătea o adolescentă de 12 ani, cu blugi cu cățeluși și o tuse care îi tăia respirația. Toate paturile de consultație sunt în acest moment pline, așa că pacientul aflat într-o stare mai puțin gravă a trebuit să elibereze patul pentru urgența nou venită: un băiețel de 1 an și 4 luni și mama lui.

 

„Ce s-a întâmplat?”, o întreabă unul dintre medici pe mama în lacrimi, în timp ce asistentele și ceilalți medici se strâng în jurul patului pe care este pus micuțul. „A tras tigaia de pe aragaz.”. „L-ați dat cu ceva?”. „Cu iaurt.” „Mami, la arsuri puneți doar multă apă. Să țineți minte asta… deși sperăm să nu mai fie vreodată nevoie.” În tot acest timp, băiețelul cu ochi albaștri urlă din toți plămânii. Are mânuța arsă pe ambele părți, o arsură de gradul 2. Nici nu-mi pot imagina cât de tare trebuie să îl doară, dacă eu, la o arsură de câțiva milimetri de la fierul de călcat am simțit că o să mor de durere.

 

I se administrează un calmant și mai multe asistente îl țin ca să îi poată curăța și pansa rana. Îi pun pe mânuță o folie specială pentru arsuri, în timp ce plânge cu năduf și simți cum ți se strânge stomacul când îl privești. Lângă el, mama încearcă să nu se prăbușească. Disperarea i se citește pe față. A plecat de acasă exact cum era, în pantaloni de trening și papuci. Stă aproape de spital. „Doar m-am întors o secundă să iau ceva de pe blat… De ce m-am întors?” Și, deși îi înțeleg perfect vinovăția, știu atât de bine că un astfel de accident ni se poate întâmpla oricăruia dintre noi.

 

Ies în sala de așteptare să îmi trag puțin sufletul. Aici sunt câteva mame, dar și tați care își așteaptă rândul, alături de cei mici. Acum nu sunt foarte mulți, dar medicii ne spun că după ce ies copiii de la școli și grădinițe, numărul lor va crește considerabil.

 

Pe scaunul de vizavi, o mamă își ține aproape băiatul de 7-8 ani și îl mângâie continuu. Îi zâmbesc, iar ea, îngrijorată, începe să îmi vorbească. „Venim de la alt spital. Era atât de multă lume încât nu mai puteam să stăm. Îl doare tare… mai bine veneam aici din prima.” Băiatul a căzut la școală. Avea mâna umflată și nu o mai putea mișca. Încerc să o încurajez câteva clipe, timp în care realizez cât de multă nevoie avem unii de alții în momentele de teamă.

 

Sunt la camera de gardă de dimineață și ziua abia a început. Îmi voi petrece aici tot restul zilei. Până a doua zi dimineață, pe ușile camerei de gardă vor fi intrat 183 de copii.

 

Infecții virale, luxații după căzături și accidente, otite, dureri puternice de burtă și vărsături. Un copil de 1 an și 2 luni ajunge în insuficiență respiratorie, în stare gravă, cu suspiciune de aspirare de corp străin, o sămânță de dovleac.

 

Și acesta este doar un interval obișnuit de 24 de ore într-o cameră de gardă pediatrică.

 

Medicii ne spun că i-ar ajuta enorm dacă, la triaj, părinții ar spune de la început toate simptomele copilului. Un băiețel tocmai a ajuns cu febră mare și abia la consultație s-a aflat că avea și o erupție apărută cu o zi înainte. Copilul a stat în sala de așteptare alături de alți copii, bolnavi și ei, pentru că medicii nu au știut acest detaliu. Ei spun că astfel de situații apar aproape zilnic și că, deși dezinfectează spațiul foarte des, este nevoie și de implicarea părinților: să dea toate detaliile importante încă de la triaj și să vină cu măști atât pentru ei, cât și pentru cei mici. Riscul de infectare într-o cameră de gardă nu ține doar de curățenia din ea, ci și de faptul că mulți copii cu simptome diferite așteaptă în același loc.

 

Atunci când copiii noștri se simt rău: vomită, se deshidratează, se ard, se lovesc, își rup un picior sau o mână, se taie, înghit corpuri străine, au febră mare care nu scade cu nimic, alergăm cu ei la spital. Stăm la cozi lungi, ne testăm nivelul de toleranță și reziliență, ne impresionează alte cazuri care ajung pe bandă rulantă, mulțumim lui Dumnezeu că la noi nu este așa grav ca la alții, avem emoții să nu ia virusuri și infecții. În acele momente vedem și calitățile, și neputințele sistemului medical, vedem copleșirea medicilor, ne frustrează lipsa personalului și a aparaturii, și, de cele mai multe ori, plecăm mai liniștiți din mâinile unor medici care fac tot ce pot cu ce au.

 

Personal, am un mare respect pentru medicii de la primiri urgențe și vă spun sincer că niciodată nu am înțeles cum mai pot avea o viață personală, o familie, în ritmul nebun în care își trăiesc viața. Printre sutele de cazuri pe care le consultă în fiecare zi, printre lipsurile medicale și de personal, printre suferința, frustrarea și uneori lipsa de educație medicală a părinților. De 13 ani, de când dotăm sau renovăm secții din spitale de copii, am fost de nenumărate ori martora neputințelor și frustrărilor și de-o parte, și de alta a cabinetului de triaj. Cu toate acestea, când copilul meu este bolnav, mă pot gândi doar la suferința lui. Și eu, și probabil toți ceilalți părinți aflați în această situație.

 

În București și Ilfov trăim, oficial, aproape 3 milioane de oameni. Neoficial, dacă îi includem și pe cei care locuiesc aici, dar au buletinele în orașele natale, probabil suntem peste 4 milioane. Și cu toții alergăm către aceleași spitale, puține și mereu aglomerate. Spitale care nu deservesc doar Bucureștiul. În ele ajung copii din toată țara, familii care nu găsesc specializările necesare mai aproape de casă, părinți care caută medici cu mai multă experiență sau cazuri grave trimise aici din alte județe. În realitate, locurile din spitalele de copii din București sunt împărțite cu întreaga Românie.

Dacă vorbim strict despre spitale și institute pediatrice importante, în București sunt 4 mari unități dedicate exclusiv copiilor, plus câteva secții pediatrice din spitalele generale.

 

Privesc astăzi Spitalul Clinic de Copii Dr. Victor Gomoiu și cu greu îmi vine să cred că anul viitor împlinește 100 de ani. În 2018, a fost mutat din clădirea veche într-una nouă și modernă, dar în realitate, este unul dintre cele mai vechi spitale de copii din capitală.

 

Aflat între Piața Muncii și Arena Națională, a fost înființat în anii ‘20, pe când bunicii noștri se nășteau, de către chirurgul și profesorul Victor Gomoiu. El a pus bazele acestui spital la doar 3 ani după ce Liga Națiunilor a adoptat prima Declarație a Drepturilor Copilului. Adică atunci când, pe harta istorică, copiii au primit pentru întâia oară drepturi.

 

Profesorul Doctor Victor Gomoiu a imaginat, a proiectat și a construit acest spital, strângând personal și cu mare greutate fondurile necesare ridicării lui, așa cum mamele LaPrimulBebe o fac acum. Un detaliu impresionant este că, în schimbul sprijinului primit, s-a angajat să dea timp de 10 ani asistență medicală gratuită angajaților instituțiilor care au contribuit la construirea spitalului. Încă de atunci, oamenii care au vrut să construiască ceva pentru comunitate au găsit soluții acolo unde părea că nu există niciuna.

 

Am vizitat toate cele 6 etaje ale spitalului, încercând să îi înțeleg complexitatea, fluxurile și suferințele pe care le găzduiește sub acoperișul său. Recunosc că, deși locuiesc în București, a fost pentru prima oară când am intrat în acest spital și, spre rușinea mea, nu am știut cât este de mare, cât de multe specialități are și nici că arată ca un spital dintr-o țară civilizată. Are 226 de saloane moderne, majoritatea cu 4 paturi și baie proprie.

În spital ajung, zi de zi, copii cu pneumonii, bronșiolite, astm, epilepsie, întârzieri în dezvoltare, malformații cardiace, fracturi, scolioză, alergii severe, probleme digestive, tulburări hormonale, anxietate, autism sau afecțiuni neurologice rare.

 

Aici există pediatrie, neurologie pediatrică și Centru de Expertiză pentru Boli Rare, gastroenterologie, chirurgie și ortopedie pediatrică, ORL, oftalmologie, ATI pediatric, cardiologie, endocrinologie, alergologie, psihiatrie pediatrică, imagistică și laborator medical. Se fac investigații, operații, recuperare, terapie intensivă și monitorizare pentru copii aflați, uneori, în cele mai fragile momente ale vieții lor.

La neurologie pediatrică sunt tratați copii cu epilepsie, boli neuromusculare și afecțiuni genetice rare, fiind una dintre cele doar două secții de neurologie pediatrică din București.

 

În secția ORL se fac implanturi cohleare care redau auzul copiilor surzi, se operează polipi, amigdalite și malformații grave, iar compartimentul de Oftalmologie este singurul loc din sistemul public unde se operează strabismul la copii.

 

Recunosc că, în secția de Anestezie și Terapie Intensivă pediatrică mi-a fost cel mai greu. Aici sunt tratați copiii în stare gravă sau cei care au trecut prin operații dificile. În ziua în care am fost eu aici, erau internați copii cu vârste de la 3 la 13 ani. Multă suferință, aparatură intimidantă, sunete ascuțite care nu îți ies ușor din minte. Medicii mi-au povestit cazul fiecărui copil, dar eu nu am putut să le privesc chipurile. Pur și simplu nu am putut. Și totuși, la fiecare pat, fără excepție, privirea mi-a căzut pe același lucru: mâna mamei mângâind mâna copilului.

 

Mamele copiilor internați în spital sunt primite să rămână alături de ei, existând fotolii extensibile în saloane. Iar pentru mamele copiilor internați la Terapie Intensivă există, chiar în curtea spitalului, Casa Mamei, o clădire cu camere moderne, unde pot înnopta atunci când au nevoie. Au baie, bucătărie, mașină de spălat și uscător.

 

Dar ceea ce m-a bucurat cel mai mult a fost să cunosc echipa medicală. Să stau de vorbă cu nenumărați medici și asistente, să le înțeleg realitatea și tot greul pe care îl duc zi de zi. Am găsit aici o echipă mare, tânără și implicată, oameni care vor să construiască mai mult decât există acum și care aveau lumină în ochi atunci când vorbeau despre planurile lor.

 

Anul trecut, în Spitalul Victor Gomoiu s-au făcut 116.302 consultații și internări, asta incluzând camera de gardă, ambulatorul și toate secțiile spitalului. Copii veniți din toată țara.

 

Camera de gardă și ambulatorul se află la parterul spitalului, iar aici, de-a lungul fiecărei zile și fiecărei nopți, se prezintă copii bolnavi și părinții lor speriați.

 

Anul trecut s-au prezentat la camera de gardă 50.302 copii. Ca și cum ai consulta toți oamenii de pe Arena Națională, când e stadionul plin (ca la concertul Metallica de astă seară). Sau, altfel spus, 1 copil consultat la fiecare 10 minute, zi și noapte, nonstop, timp de 1 an de zile.

 

La camera de gardă de la Spitalul Clinic de Copii Dr. Victor Gomoiu ajung copii cu arsuri provocate de accidente casnice, copii care au înghițit obiecte mici sau substanțe periculoase, dar și copii care, cu doar câteva ore înainte, erau la școală, în parc, pe terenul de sport sau acasă, aparent bine. Apoi, dintr-odată, apare febra care nu mai scade, copilul nu mai poate respira bine din cauza unei bronșiolite sau a unei pneumonii, varsă continuu și se deshidratează, face o reacție alergică severă, o criză epileptică, începe brusc să șchiopăteze fără un motiv vizibil sau cade și își fracturează mâna ori piciorul.

 

Tot aici ajung și copii care trăiesc deja cu suferințe grele, cronice și diagnostice complicate. „Este cineva la urgențe? Care e timpul de așteptare la Alexandrescu, la Gomoiu, la Marie Curie?” Este întrebarea pe care o vedem cel mai des în grupurile LaPrimulBebe, de 13 ani încoace. Mamele vor să știe, înainte să plece spre spital, cât vor avea de așteptat. Și adevărul este că noi, părinții, știm deja că vom aștepta. Asta nu mai este demult un secret. Doar că nu știm cât. Iar într-o cameră de gardă, nimeni nu poate prezice asta, pentru că nimeni nu poate prezice boala, accidentul sau copilul care va intra pe ușă în stare gravă cu câteva minute înaintea ta. Uneori ai noroc și aștepți o oră. Alteori patru, cinci sau chiar mai mult.

 

Într-o cameră de gardă, prioritate va avea întotdeauna copilul aflat în cel mai mare pericol. Un copil cu arsuri grave, unul care nu poate respira, care a înghițit o substanță toxică sau care ajunge în stare critică va intra întotdeauna înaintea unui copil a cărui stare, evaluată de medici, permite să aștepte în siguranță.

 

Spitalele au propriile proceduri de triaj, iar noi, părinții, trebuie să le înțelegem și să le respectăm, chiar și atunci când suntem speriați, îngrijorați și copilul nostru suferă. Camera de Gardă Victor Gomoiu NU este Compartiment Primiri Urgențe (CPU), și aici ajungem la scopul licitației umanitare LaPrimulBebe pentru care ne dorim să ne unim în număr cât mai mare.

 

În licitația umanitară #PrimiriUrgențe ne propunem să strângem minimum 400.000 de euro pentru a transforma Camera de Gardă Victor Gomoiu în Compartiment de Primiri Urgențe (CPU) pediatric.

 

Acest lucru presupune reorganizarea și readaptarea spațiilor și circuitelor medicale din Camera de Gardă pentru ca micii pacienți să poată fi evaluați și tratați mai eficient, în condiții mai bune și mai sigure. Zona de evaluare va fi transformată în zonă de urgențe majore, unde se va dubla numărul paturilor și unde vor putea fi tratați inclusiv pacienți care necesită suturi. Sala de tratament va fi și ea extinsă și reorganizată într-o zonă de urgențe minore, dublându-se și aici numărul de paturi. Două cabinete vor fi unite pentru a crea un spațiu mai mare destinat monitorizării și reechilibrării copiilor și va fi amenajat un salon de izolare pentru copiii cu febră și erupții, astfel încât aceștia să nu mai intre în contact cu ceilalți pacienți din sala de așteptare. Dacă reușim să strângem suficient, vom renova și spațiul de așteptare. Ne dorim să amenajăm un spațiu care să aducă puțină liniște și stare de bine părinților și copiilor care trec prin momente grele, așteptând.

 

Deși clădirea spitalului este relativ nouă, spațiul actual al Camerei de Gardă nu este adaptat corespunzător fluxului și volumului de urgențe pediatrice de astăzi și nici cerințelor necesare primirii statutului de CPU. Înainte de pandemie, sala de așteptare era comună cu ambulatorul, acolo unde este plin mereu și oamenii așteaptă să intre la consultații în cabinete, iar triajul se făcea într-un container exterior. După reorganizările necesare în pandemie, actuala sală de așteptare a fost improvizată într-un spațiu care înainte deservea ambulanțele, fără să fie gândit inițial pentru fluxul actual de urgențe pediatrice și pentru numărul mare de copii și părinți care ajung aici zilnic. Și atunci când un spațiu devine insuficient pentru ritmul și complexitatea activității, el trebuie readaptat.

 

O Cameră de Gardă și un Compartiment de Primiri Urgențe (CPU) nu înseamnă același lucru, chiar dacă noi, părinții, le confundăm adesea. Diferența se simte exact în momentele critice. Un CPU pediatric nu este doar locul unde copilul este consultat, ci o structură de urgență completă, cu personal medical dedicat și instruit pe urgențe, mai multe paturi de monitorizare și posibilitatea ca un copil să fie evaluat rapid de medici de diferite specialități, investigat imediat și tratat la timp. În plus, într-un CPU se pot consulta mai mulți pacienți în paralel. Pentru părinți, asta poate însemna și timpi mai mici de așteptare pentru cazurile urgente și evitarea drumurilor între spitale atunci când copilul are nevoie rapid de ajutor. Iar pentru toți copiii bolnavi de la etajele superioare ale spitalului, asta va însemna o îngrijire mai bună, deoarece vor fi mai mulți medici pe secțiile spitalului, Centrul de Primiri Urgențe urmând a beneficia de o echipă medicală dedicată.

 

La Spitalul Clinic de Copii Dr. Victor Gomoiu, acest tip de îngrijire de urgență este deja la ordinea zilei. Copiii (de peste 1 lună) sunt evaluați, monitorizați și stabilizați aici, însă spitalul nu este încă Compartiment de Primiri Urgențe, iar asta înseamnă că personalul dedicat este mai mic și este detașat din restul secțiilor spitalului. Transformarea Camerei de Gardă în CPU ar însemna mai puțină aglomerație și presiune și pentru celelalte spitale din București.

 

Astăzi, în toată capitala, există doar 3 mari centre medicale unde poți merge cu copilul la urgență: Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Grigore Alexandrescu, Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Marie Curie și Institutul Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului Alessandrescu-Rusescu, cunoscut nouă ca IOMC. Primele două sunt Unități de Primiri Urgențe (UPU), iar ultimul este Compartiment de Primiri Urgențe (CPU).

 

Spitalul Clinic de Copii Dr. Victor Gomoiu ar putea deveni al patrulea centru de urgență pediatrică al Capitalei, de care vor beneficia nu doar locuitorii Bucureștiului, ci și părinții din toată țara care ajung aici, majoritatea din Călărași, Dâmbovița, Argeș, Ialomița, Prahova, Neamț, Teleorman și Vrancea, dar nu numai. Atunci când am analizat statisticile pacienților ajunși la spital în 2025, am aflat că la Gomoiu au fost consultați copii din toate cele 41 de județe ale țării. Adică din fiecare județ al României!

 

În grupurile LaPrimulBebe, numele Gomoiu apare des în postările despre camera de gardă, dar și în cele în care sunt recomandați medici la care mamele încearcă să ajungă. Cele mai multe experiențe povestite sunt bune. Există și nemulțumiri, ca în orice spital, mai ales legate de programări sau de faptul că oamenii îi prind greu la telefon. Oamenii de acolo sunt primii care spun asta, sunt foarte conștienți de probleme, încearcă să ajute cât mai mulți pacienți și caută activ soluții. Lipsa de personal suficient nu iartă nici acest spital. Am văzut cu ochii noștri asistente medicale care, printre pacienți și urgențe, își rupeau din timp ca să răspundă la telefoane. Dar telefoanele sunt multe. Foarte multe.

 

Când Camera de Gardă va deveni CPU, lucrurile se vor îmbunătăți, și avem nevoie să fim conștienți că de cozi probabil nu vom scăpa nicăieri. Dar transformarea în CPU va însemna mai mulți pacienți ajutați și o mai mare eficiență. În medicină, nu copiii ar trebui să se adapteze limitelor unui spațiu, ci spațiile ar trebui gândite și construite în jurul nevoilor reale ale copiilor și ale echipelor medicale.

 

Atunci când un spațiu devine insuficient pentru ritmul și complexitatea activității, trebuie readaptat.

 

Știm că există și părinți care au plecat de la Gomoiu speriați, obosiți sau nemulțumiți de timpul de așteptare, de aglomerație, de tratamente sau de condițiile întâlnite. Știm și că asta se întâmplă, fără excepție, în fiecare spital. Tocmai aceasta este una dintre realitățile pe care încercăm să le schimbăm, pentru că atunci când într-un singur loc ajung simultan la urgențe sute de copii și este prea puțin spațiu pentru nevoile reale ale prezentului, presiunea se răsfrânge inevitabil și asupra familiilor, și asupra personalului medical. Iar partea bună este că echipa medicală de aici este conștientă de neajunsuri și dornică să îmbunătățească lucrurile.

 

În ultimii 13 ani, mamele din grupurile LaPrimulBebe din toată țara și din Diasporă s-au unit cu o forță incredibilă și au renovat și dotat 25 de secții din spitalele de copii din România. Au făcut asta pentru copii pe care nu îi cunoșteau și pentru părinți pe care probabil că nu îi vor întâlni niciodată. De fiecare dată, mamele din București au fost printre cele mai prezente și active în aceste campanii și au contribuit enorm la toate proiectele din alte orașe ale țării. Ne bucurăm că acum ne putem uni cu toții pentru un spital din propriul lor oraș. Un spital în care ajung însă, zi de zi, și copii din toată România.

Ne-am dori să putem spune că niciun copil nu va mai trece vreodată prin boală. Dar adevărul este că niciuna dintre noi nu știe ce aduce ziua de mâine. Iar mâine, oricare dintre copiii noștri ar putea ajunge pacient în acest loc pe care, astăzi, îl putem transforma împreună.

 

Acum mulți ani am primit primul mesaj de la o mamă din comunitate care ne spunea: „Sunt în spitalul dotat de LaPrimulBebe. Am participat și eu la acea licitație, doar că atunci nu știam că particip și pentru copilul meu.” Ne-am emoționat profund și am spus atunci: „Ce întâmplare frumoasă”. Astăzi am adunat sute de astfel de povești spuse, și cine știe câte altele nespuse.

 

Avem dreptul să ne întrebăm de ce nu se ocupă de aceste lucruri cei care ar trebui să o facă. Și uneori ne punem această întrebare. Există însă un moment în care întrebarea aceasta nu mai ajută pe nimeni: momentul în care alergăm cu copilul în brațe spre urgențe. Atunci, nu mai contează cine trebuia să facă ceva și nu a făcut. Contează doar să existe loc, oameni și condiții astfel încât copilul nostru să primească ajutor la timp. Lucrurile se mișcă și în țara noastră. Greu, dar se mișcă. Însă cu siguranță nu în ritmul în care generația noastră de părinți are nevoie să o facă.

 

Copiii care ajung Astăzi la urgențe au nevoie de un Compartiment de Primiri Urgențe Acum, nu peste ani, când poate îi va veni rândul printre atâtea alte nevoi ale sistemului. Iar noi, mamele și tații din comunitatea LaPrimulBebe, avem puterea să transformăm acest „cândva” în „acum”.

 

Așa că, dragă mamă, dragă tată, dragi bunici sau drag om care își dorește să facă bine celor din jur, avem șansa să transformăm o cameră de gardă într-un compartiment de primiri urgențe în care pot fi tratați mai bine zeci de mii de copii, din toată țara, în fiecare an.

 

Hai să stăm umăr lângă umăr într-o nouă campanie umanitară care îți va dărui unul dintre cele mai frumoase sentimente: acela al oamenilor care se adună și construiesc ceva concret acum, nu peste ani. Și, poate mai mult decât orice, îți va da șansa să simți unul dintre cele mai rare sentimente din România de astăzi: speranța că putem schimba ceva. Și că, împreună, chiar o facem.

 

Pentru copiii noștri. Pentru mame. Pentru medicii care merită mai mult și pe care avem tot mai mare nevoie să îi păstrăm în țară, într-un moment în care prea mulți aleg drumul străinătății. Dar, mai ales, pentru exemplul pe care îl dăm copiilor noștri despre ce înseamnă să nu întorci privirea atunci când poți ajuta.

 

Transformarea unei camere de gardă în Compartiment Primiri Urgențe de către părinți este un puternic semnal că părinții nu mai vor doar să privească neputincioși, ci aleg să se implice concret pentru copiii lor astăzi, nu mâine.

 

Pe peretele Mănăstirii Vladimirești, de lângă Galați, acolo unde am scris acest text, erau așternute următoarele cuvinte ale Sfântului Vasile cel Mare: „Nimic nu este atât de propriu firii noastre ca a fi în comuniune unii cu alții, a avea nevoie unii de alții și a ne iubi unii pe alții.”

Să stăm, umăr lângă umăr, pentru părinții care aleargă cu copiii în brațe spre urgențe. Pentru că, în orice zi, în locul lor, putem fi chiar noi.

 

În dimineața de 14 Mai, încep în toate grupurile LaPrimulBebe licitațiile umanitare, care vor ține 7 zile și la care vor putea participa doar membrii grupurilor noastre. Pe perioada licitațiilor nu se primesc membri noi. 

 

Dacă ai prieteni sau cunoștințe care nu fac parte din grupurile noastre de Facebook, dar vor să se implice sau dacă vrei deja să faci o donație pentru cauză, în afara licitației, poți dona pentru proiectul #PrimiriUrgente în conturile:

Asociația La primul bebe, Cod fiscal 33915611

UniCredit Bank

Cont lei: RO59BACX0000001090724000

Cont eur: RO32BACX0000001090724001 (NU îl folosi dacă plătești in lei)

Pentru plata prin Paypal: donez@laprimulbebe.ro

Te poți implica și dacă știi o companie care vrea să sponsorizeze cu 20% din impozitul anual pe profit scriindu-ne la contact@laprimulbebe.ro”