
Părinții comunității LaPrimulBebe au pornit mobilizarea în prima Campanie Umanitară din acest an, dintre cele două organizate în fiecare an de către Asociația LaPrimulBebe. De data aceasta este vorba de o campanie dedicată Secției de Neonatologie ”Dominic Stanca” din Cluj.
“Dimineața îmi e cel mai greu să merg la ea”, ne spune Alexandra în drum spre incubator. “Mă trezesc cu groaza că poate nu o mai găsesc în viață.”
Este mama unei fetițe născută cu puțin sub 1500 de grame. A avut o sarcină normală, nimic nu prevedea o naștere prematură. Poate de aceea șocul a fost atât de mare. Ține în brațe câteva grame de viață și cu ajutorul asistentelor încearcă să hrănească o fetiță de dimensiunea unei păpuși. Acum se roagă de ea să mănânce. Până nu demult singura ei rugăminte, repetată de sute de ori pe zi, era “Te rog, respiră.”
În primele zile după ce am ajuns acasă cu bebelușul meu, acum mai bine de 11 ani, îi verificam continuu respirația. Frica de sindromul morții subite la bebeluși mă paraliza și aveam adesea senzația că al meu nu respiră. În puținele ore pe care le dormeam noaptea, mă trezeam să îi verific respirația și de multe ori nu vedeam nicio mișcare a abdomenului. În acele momente și respirația mea se oprea, ca să o pot percepe pe a lui.
Multă vreme am crezut că doar eu am simțit această frică, că poate doar eu mi-am închipuit-o, însă aceeași frică o mărturisesc, în fiecare an, mii și mii de mame în grupurile LaPrimulBebe.
Alături de durerile de după naștere, de epuizarea emoțională dată de cea mai mare schimbare din viața unei femei și de extenuantul maraton al încercării de a alăpta, groaza ca nu cumva respirația bebelușului să se oprească, ține mamele alerte în primele zile acasă.
Pentru unele dintre noi această frică se estompează și dispare în primele săptămâni, pe măsură ce bebele crește și noi începem să ne revenim.
Pentru (prea) multe dintre mamele care astăzi sunt în maternitățile țării, incapacitatea de a respira singuri, a bebelușilor lor, este o realitate și o luptă zilnică, de săptămâni sau în multe cazuri de luni. Asta, plus toate complicațiile ce însoțesc prematuritatea și problemele grave ale nou-născuților.
În România, unul din 10 copii se naște prematur. Unul din zece. Adică în cercul nostru apropiat de prieteni, pe scara de bloc în care locuim și în clasa de la școala copilului nostru, cel puțin un copil s-a grăbit să vină într-o lume prea puțin pregătită să îl primească așa de repede.
Poate chiar tu ești una dintre mamele care a șoptit speriată, într-un colț de spital #TeRogRespiră.
Mădălina, economist și mamă LaPrimulBebe Cluj avea 31 de ani atunci când a născut prematur, la 32 de săptămâni, un băiețel de 1400g. A fost internată cu diagnostic de preeclampsie, tensiune crescută și proteina mare în urină, asta după ce medicul a observat cât de umflat îi este tot corpul.
Deși a sperat să treacă mai mult timp, după două săptămâni de la internare a născut. “Frica mea cea mai mare era că o să îl pierd.
De aceea nu m-am putut atașa de el în primele săptămâni. Îl puteam vedea de două ori pe zi, îi vorbeam, îi cântam, îi mângâiam căpșorul, dar îmi interziceam să mă atașez de el. Groaza de suferința ce ne dădea târcoale era mult prea mare. Am prins și perioada pandemiei, îmi vedeam soțul doar la geam, iar el și-a văzut copilul pentru întâia oară la externare. Am ajuns acasă după 7 săptămâni și de abia atunci m-am putut relaxa și conecta cu adevărat cu copilul meu. Majoritatea asistentelor au fost minunate, cu una dintre ele am rămas în contact până în ziua de azi. Și da, am interacționat și cu asistente care nu erau pe cât de empatice aș fi vrut să fie. Astăzi, uitându-mă în spate, le înțeleg însă limitările de timp, de epuizare, de suprasolicitare. Adevărul este că aflată în spital am avut mare încredere în medicii de aici. Am simțit că bebelușul meu e în siguranță cu ei. Auzisem că prematurii sunt niște luptători, dar nu am înțeles ce înseamnă asta. Acum nu doar că înțeleg, acum știu. Este atât de adevărat.”
Raluca, cunoscut psiholog din Cluj a dat și ea naștere unei fetițe premature. “Nașterea prematură este o mare traumă pentru mamă și fiecare supravieţuieşte cum poate, cum știe. De aceea, în orice secție cu prematuri vei avea oameni mulțumiți sau nemulțumiți, și de cele mai multe ori în această stare se regăsește mult din felul în care fiecare își procesează durerea. De abia când am ajuns aici am aflat că prematurii extremi chiar supraviețuiesc. Abia apoi am putut să îmi spun zilnic, de mai multe ori pe zi, “Sunt aici. Acum. Și am forța necesară să trec prin asta.” Momentul în care fetița mea a făcut septicemie, a fost unul la care mintea îmi revine de multe ori. Medicii au fost nevoiți să îi schimbe cateterul venos central, o procedură riscantă și migăloasă atunci când ai de-a face cu câteva sute de grame de om. Asta a presupus că un medic și o asistentă au stat patru ore în picioare lângă incubatorul copilei mele, în încercarea de a realiza manevra. În tot acest timp am așteptat așezată pe un scaun pe hol și din când în când o altă asistentă ieșea ca să îmi spună ce se întâmplă. Am numai cuvinte de recunoștință pentru oamenii de aici. În fiecare an, de ziua fetiței mele venim în vizită, uneori cu flori, alteori cu dulciuri. Să le mulțumim și să simtă și fetița mea, unde a început viața ei.”
Mela este din Cluj, lucrează în domeniul bancar și am găsit-o tot pe grupul nostru. Acum un an și jumătate a ajuns pentru a doua naștere, la același spital ca Mădălina și Raluca. Și-a dorit mult să nască cu medicul cu care a născut prima fetiță. Cea de-a doua sarcină a venit ca o surpriză, pentru că în burtica ei și-au făcut cuib, nu un bebeluș, ci doi, ea și soțul ei neavând în familie alți gemeni. S-au bucurat mult când au auzit că sunt băiețel și fetiță.
A născut la 34 de săptămâni și cele mai grele zile pentru ea au fost cele trei zile în care băiețelul cu probleme la plămâni a fost intubat, medicii fiind rezervați cu privire la șansele de supraviețuire. Ea a crezut însă în el și în medici. A stat 5 săptămâni aici, săptămâni pe care le descrie ca fiind un carusel nesfârșit de “o veste bună, o veste rea, o veste bună, o veste rea.” Mela a plecat cu ambii copilași în brațe, și astăzi poate vorbi împăcată despre acea perioadă.
Niciuna dintre cele trei mame de mai sus nu a dorit să îi modificăm numele în text, nu au dorit anonimatul. Fiecare vrea să contribuie la îmbunătățirea acestui loc, pentru că nimeni nu știe mai bine decât ele cum se simte să fii aici.
Înainte să naștem, multe dintre noi, ne întrebăm: “Cât de tare o să mă doară nașterea?”, “O să îl pot alăpta?”, “Cât de repede îmi revin ca să pot pleca acasă pe picioarele mele?”, “Oare e suficient de pregătită casa pentru venirea lui?”, “Trebuie să spăl și să calc toate hăinuțele ca să le dezinfectez.”, “Sper să se nască sănătos.”, “De abia aștept să îl cunosc.”
Acestea sunt întrebările care ar trebui să preocupe o femeie pe ultima sută de metri a sarcinii și nu “Oare o să am loc să nasc la spitalul din orașul meu sau trebuie să merg în altă parte de țară?”
În Cluj-Napoca, zeci de gravide cu risc se întreabă dacă vor găsi loc pentru copiii lor, în cele două spitale care se ocupă de îngrijirea copiilor prematuri sau cu risc, și unde din păcate locurile sunt insuficiente. În reședința de județ vin, nu doar cazurile cu risc major din județ, ci din toate județele adiacente, Maramureș, Sălaj, Bistrița.
În Cluj există o singură maternitate de grad 3. Unităţile de nivel 3 sunt acelea care se ocupă de îngrijirea nou-născuţilor din maternitatea proprie, dar şi de nou-născuţii cu risc major transferaţi de la alte maternități de nivel 2 şi 1.
În România există doar 23 de unități de grad 3, pentru toate cele 41 de județe. Nu e nevoie să fim olimpici la matematică ca să înțelegem că în caz de mai multe urgențe, unele mame rămân pe dinafară.
Există și spitale private, și asta este minunat, însă dacă copilul prezintă risc el va ajunge tot într-o astfel de unitate, la stat. Dacă există locuri.
Și atunci ce fac aceste gravide? O parte pleacă în alte colțuri de țară, unde li se găsește loc. Imaginați-vă ce înseamnă acest lucru pentru o femeie cu sarcină cu risc. Cu bagajul pregătit pentru a fi gata de plecare în orice moment, în alt oraș, departe de familie, pe mâinile unor oameni necunoscuți, așteptând ping-pong-ul între spitalele care încearcă să îi găsească un loc.
O altă parte ajunge la maternitatea Dominic Stanca, din cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență Cluj. Aici sunt îngrijiți anual 2000-2300 nou-născuți, cu greutatea la naștere de la 1000g în sus, inclusiv prematurii, copiii născuți cu diverse probleme medicale, dar și cei sănătoși. Dintre toți aceștia, 400-500 de nou-născuți ajung în secţia de Terapie Intensivă.
În acest spital vin mame din toate păturile sociale, cu sarcini normale, dar și cu risc. De obicei, femeile își urmează obstetricienii în care au încredere. Tot aici nasc și multe mame minore și femei din medii defavorizate cu sarcini care nu au fost niciodată urmărite de medic, astfel că nou-născuții prezintă adesea la naștere afecțiuni care impun îngrijirea lor în secția de Terapie Intensivă.
“Dorința noastră cea mai mare este să creștem nivelul de încadrare a Secției de Neonatologie Dominic Stanca, de la nivel 2B la nivel 3, pentru a putea extinde profilul pacienților îngrijiți la noi, altfel spus să îngrijim și prematuri extremi, adică născuți înainte de 28 de săptămâni”, ne-au spus medicii de aici.
“Am avut un caz care mi-a rămas în minte”, ne-a spus șefa secției de neonatologie. “O gravidă splendidă, cu ochi mari albaștri, la primul copil, prematuritate extremă. Am fost nevoiți să o trimitem conform legii la o altă unitate de grad 3, nou-născutul a murit în 48 de ore. Impactul transportului asupra unui copil atât de vulnerabil implică riscuri uriașe, oricum ai face-o. De aceea transferul ideal este ”in utero”, adică mama e cel mai bun transportor.
Noi deja îngrijim într-o foarte mare măsură prematuritate, fiind o unitate încadrată la 2B, adică prematuri de la 1500g. Dar primim și mai jos, deoarece cazurile fiind în număr atât de mare, unitatea de grad 3 trimite aici copiii care nu mai au loc acolo. La fel și spitalele din județ și din județele apropiate. Când se nasc la noi și nu găsim locuri, ce să facem? Să ne uităm la ei și să așteptăm? Sau să încercăm să îi salvăm? Dar cazurile grave care nu pot fi transportate, cu ele ce facem?
Dorim să intrăm în linie dreaptă și să devenim și oficial unitate de grad 3.” Asta ne-a spus directorul secției neonatologie în timp ce în spatele ei stăteau martore rafturile pline cu pozele copiilor prematuri pe care i-a salvat și care acum sunt mari.
Secția a început toate demersurile pentru încadrare, și oficial, la gradul 3. În prezent unitatea este în renovare pentru a fi conformă standardelor necesare creșterii de grad, aceasta fiind una dintre condiții. De obicei unitățile care cer această încadrare au nevoie nu doar de o împărțire specifică a spațiului, dar și de medici instruiți și aparatură adaptată pacienților pe care îi deservesc.
La Secția Neonatologie Dominic Stanca personalul medical este deja instruit, având mulți ani de experiență în tratarea prematurilor, dar și a prematurilor extremi. Timp de 5 ani, în perioada în care unitatea de grad 3 din Cluj a avut parte de reparații capitale, aici au fost direcționați toți pacienții, inclusiv sarcinile de la 26 de săptămâni și bebeluși de 600 de grame.
În campania #TeRogRespiră mamele și tații LaPrimulBebe își vor aduce aportul la obținerea gradului 3 pentru Secția de Neonatologie Dominic Stanca prin aparatură indispensabilă într-o astfel de secție. În acest fel, și cu sprijinul nostru, Clujul va avea, nu una, ci două unități de grad 3, iar asta înseamnă că mamele din Cluj-Napoca și din județele adiacente vor avea parte de mai multe locuri și de îngrijire adecvată gravității problemelor lor. Iar locurile către care bebelușii lor ar fi fost transportați cu mare risc, în București sau în alte județe, vor rămâne disponibile pentru alți copii bolnavi, din județele respective. Iar asta înseamnă un impact mare pentru mamele din multe județe.
Ne vom uni din nou forțele și vom face ce am făcut în 2018 și pentru secția Terapie Intensivă Neonatală de la Marie Curie condusă de dr. Cătălin Cârstoveanu, vom dota și Secția de Neonatologie Dominic Stanca Cluj, compartimentul Terapie Intensivă septici, cu ceea ce noi am numit atunci Butonul Roșu.
Butonul roşu este un sistem care avertizează, în timp real, medicii și asistentele de orice avarie a aparaturii conectate la un bebeluș, de scoaterea oricărui tub (se întâmplă des, bebelușii mișcându-se) și de orice eroare a medicaţiei. Cele 21 de asistente, care acoperă toate turele pe secția de neonatologie, fug de la un copil la altul. La terapie intensivă neonatală ar trebui să fie asistenta și copilul, însă pentru că trăim în România acest lucru nu se întâmplă, așa cum nu se întâmplă în mai niciun spital.
În aglomerarea unei zile, în lipsa de personal, în situații de criză dese, există momente în care depistarea la timp a unor dereglări poate fi salvatoare de viață și poate preîntâmpina viitoare handicapuri. De multe ori se întâmplă să apară urgențe în același timp.
Pe secție este nevoie de două astfel de sisteme de monitorizare fiindcă o maternitate de grad 3 are nevoie și de un izolator. Unul dintre sisteme este în curs de implementare, iar sistemul de monitorizare pentru izolator lipsește. Izolatorul este salonul de terapie intensivă unde ajung copiii diagnosticați cu infecții, unde se dă o luptă și mai mare pentru supraviețuire.
Medicii au nevoie de acest sistem de supra-avertizare care îi alertează în timp real, astfel încât să poată interveni la timp pentru fiecare caz, şi să nu mai fie nevoiți să aleagă în momentele critice la care bebeluş să ajungă prima oară.
Sistemul reduce rata mortalității, a erorii umane și crește capacitatea medicilor de a interveni mai rapid și mai eficient, pentru că aceste avertismente sunt transmise cu secunde prețioase înainte de a porni crizele. Într-o țară fruntașă în Uniunea Europeană la rata mortalității infantile, acest sistem ar fi o binecuvântare pentru orice secție de terapie intensivă neonatală, cu atât mai mult într-una care deservește atât de multe zone.
În aceste secții, cadrele medicale duc o luptă contra cronometru, pentru ca puii noștri să aibă șansa să ne spună „mama”.
Pentru sistemul de supra-avertizare pe care îl vom numi de data asta #TeRogRespiră, cu stație centralizată de monitorizare și monitoare de funcții vitale, pentru masa de resuscitare, din păcate atât de necesară, şi pentru injectomatele cruciale pentru administrarea medicaţiei micilor pacienţi de la Terapie Intensivă, avem nevoie de 210.000 Euro.
Dacă reușim să strângem mai mult de atât, noi doar ne vom bucura pentru că vom putea dota această maternitate și cu incubatoare pe sistem închis/deschis, adică incubatoare care pot funcționa pe modul închis, dar care la nevoie permit deschiderea cupolei și transformarea lor într-o masă de terapie intensivă. Astfel, medicii au acces la copii mai ușor și pot face mai eficient manevre de intubație, cateterizări, recoltări și tratamente. De asemenea, visăm la lămpi de fototerapie tip pătură pentru nou-născuţii mai mici de 1500g şi un ecograf portabil care să permită ecografii de fontanelă/creier, ecografii de cord, ecografii de abdomen și pulmonare pentru micii pacienţi. Sperăm la sume cât mai generoase pentru a completa lista cu toată aparatura care ne va păstra bebelușii în siguranță.
Pentru copiii prematuri, dar și cei vulnerabili, născuți la termen cu diferite afecțiuni, lupta pentru viață este uriașă.
Neputinţa îi îngenunchează de multe ori pe părinţi. Pentru mame, așteptarea din spital le construiește o reziliență imensă în fața gândului “Dar dacă…?”
Alexandra, mama de la începutul textului, știe că din păcate sunt și mame pleacă cu brațele goale din maternitate. Cu toate astea cel mai greu lucru pentru ea este să le vadă pe mamele copiilor sănătoși ieșind cu ei în brațe, în timp ce brațele ei poartă doar incertitudini.
În alte colțuri de țară, mii de alte mame simt același lucru. Nevăzute, neauzite.
“Suntem în mâinile Domnului și ale medicilor”, spune ea. Dar oare uneltele din mâinile medicilor sunt suficiente?
După 11 ani în care an de an mamele LaPrimulBebe au făcut minuni în zeci de spitale din toate colțurile țării, a venit și rândul Clujului, așa cum ne străduim să vină rândul fiecărei zone în care avem mame din comunitate. Ce mai știm din toți acești ani este că nimeni și nimic nu poate sta în calea unor mame care luptă pentru copiii lor.
Acum câteva săptămâni am primit un mesaj de la una dintre mamele noastre. Ne spunea așa: “Deși nu ne cunoaștem personal, simt că ne știm bine. Vă scriu din secția de terapie intensivă dotată de LaPrimulBebe. Am participat la acea campanie și eu. Doar că atunci când licitam, habar nu aveam că de fapt licitez pentru copilul meu.”
Ne-a impresionat tare. Am realizat că fără să știm, uneori putem beneficia chiar noi de propriile gesturi.
De fiecare dată când ne implicăm în cele șase z i l e ale unei licitații umanitare LaPrimulBebe, nu mai suntem doar mamele copiilor noștri, ci devenim pentru mulți ani de acum înainte, mamele tuturor copiilor care vor folosi această aparatură.
Sus inimile . Cu ele să începem.
Dacă ai prieteni sau cunoștințe care nu fac parte din grupurile de Facebook închise LaPrimulBebe, dar vor să se implice sau dacă vrei deja să faci o donație pentru cauză, în afara licitației, poți dona pentru proiectul #TeRogRespiră în conturile:
Asociația La primul bebe, Cod fiscal 33915611, UniCredit Bank
Cont lei: RO59BACX0000001090724000
Cont eur: RO32BACX0000001090724001 (NU îl folosi dacă plătești in lei)
Pentru plata prin Paypal: donez@laprimulbebe.ro
Te poți implica și dacă știi o companie care vrea să sponsorizeze cu 20% din impozitul anual pe profit scriindu-ne la
contact@laprimulbebe.ro