Relația de cuplu creează o legătură care în timp poate lua diverse forme: atașament, oportunitate de creștere, maturizare, sprijin, dar și cordon ombilical, capcană, frână, liană, scutec, cârjă, podium, rampă etc. Avem în egală măsură nevoie de legatură, dar și de autonomie. Venirea pe lume a unui copil face ca această legatură să fie resimțită uneori ca fiind prea strânsa. Mulți dintre noii părinți nu se mai simt liberi, iar plecarea de lângă partener și din familie pare tot mai dificilă. Acest sentiment de pierdere a libertății este sursa multor frustrări în cuplu care răbufnesc cel mai adesea sub forme mascate pentru că nici protagoniștii nu conștientizează ce-i doare de fapt.
În unele cupluri, iubitul și iubita devin părinți, iar universul interior al fiecăruia se schimbă, pentru unii în sensul asemănării, pentru alții în sensul distanțării. Când intuiești că celălalt devine diferit de tine si-ți pare tot mai străin, iar pe de altă parte ființa ta pare sechestrată într-un colt neștiut și te simți străin și de tine, tendința firească este să vrei să pleci. Toți vrem să plecăm câteodată. Având un copil nu mai este așa de ușor. Având proprietăți comune iar nu este ușor. Toate aceste gânduri apar într-o fracțiune de secundă în spatele minții conștiente și fără să știi de ce, începi să te simți “legat”, sufocat, disperat, ca un leu în cușcă. E nevoie de evadare. Și fiecare are modalitatea sa de evadare: muncind excesiv, călătorind excesiv, având relații extraconjugale, facând fapte neobișnuite, intrând în depresie și astfel abdicând de la rolurile curente, recurgând la alcool etc. Nevoia de libertate este fundamentală dar în timpurile pe care le trăim acum și aici, este doar o chestiune interioară, nimeni altcineva decât mine nu mai este responsabil pentru asta, iar amenințările din jur sunt doar pretexte pentru ceea ce nu reușesc să-mi dau voie în interiorul meu.
La celălalt pol, sunt cei pentru care această legatură este vitală, se abandonează în ea, trăiesc dependența de celălalt cu nostalgia copilului care tânjește după mamă, aproape că nu mai știu cum să trăiască altfel.
Iată cum această legatură numită cuplu este pentru unii vitală, pentru alții mortală, iar între acești doi poli ne regăsim toți în proporții diferite.
Nu e posibilă totuși libertatea în cuplu? Până acum, presiunea biologică și ordinea sociala au făcut, sub diverse forme și prin diverse mijloace, ca instituția familiei să fie construită în așa fel încât protagoniștii să iasă cât mai greu de acolo, pentru că scopul lor este să asigure protecția generațiilor de urmasi. Contextul nostru cultural si istoric permite astăzi ruperea legăturii și lasă protagoniștilor libertatea de a decide. Dar este atât de nouă și nefamiliară această libertate încât mulți nici nu știu cum s-o folosească.
Avem astăzi voie să reflectăm la ce este iubirea, libertatea, sensul vieții noastre. Astăzi este posibil cuplul a doi oameni liberi care se iubesc. Dar în ce fel se iubesc ei ca să ramână liberi? Iubirea trebuie să țină seama că nevoile și dorințele ei sunt la fel de importante ca nevoile și dorințele lui. Ce înseamnă asta? Înseamnă că iubirea nu este putere, că nevoile și dorințele ei nu sunt mai (puțin) importante ca ale lui. Înseamnă că iubirea nu este dependență (nevoile și dorintele ei nu sunt doar aceleași cu ale lui). Înseamnă că iubirea nu este un troc (nevoile și dorințele ei sunt permise în schimbul nevoilor și dorințelor lui). Înseamnă că iubirea nu este un basm (el este responsabil de satisfacerea tuturor nevoilor și dorințelor ei).
Înseamnă însă că iubirea este muncă (munca de a fi conștient permanent de dezechilibrul pe care îl produc sau pe care îl permit în relație). E o muncă al cărui scop final nu este doar o relație satisfăcătoare ci o relație care îți permite să crești, să te maturizezi, să devii mai înțelept. Și dacă nu îți permite asta, e mai bine să pleci. Nu orice relatie este benefică și nu orice relație poate fi făcută să devină benefică. Multe cupluri petrec ani în șir chinuindu-se cu diferențele dintre ei, chinuindu-se să se schimbe reciproc, ceea ce nu este posibil. Nu este posibil atunci când nu există disponibilitate pentru această schimbare, pentru munca asupra propriei persoane și când diferențele sunt înrădăcinate în valori fundamentale legate de stilul de viață, personalitate, scopuri etc.
Dar ca să reflectăm la toate astea, e nevoie să ne mai acordăm o libertate. Libertatea de a nu gravita doar în jurul copilului, de a nu pune egal între copil și unicul sens al vieții noastre. Este natural ca acest lucru să se petreacă în primii 2-3 ani de viață ai copilului. Nu mai este sănătos însă ca ulterior ființa noastră să rămână prizoniera rolului de mamă sau de tată, nu e sănătos nici pentru noi, nici pentru copil.
Da, astăzi avem voie sa ne iubim liber!
Ioana Kessler este psihoterapeut si consilier psihologic, cu specializare in psihoterapia individuala a adultului si in consilierea psihologica a cuplului, stagiile de formare continua cuprinzand consilierea pre si post natala a mamei, precum si consilierea cuplului cu copii.
Pe Ioana Kessler o puteti gasi pe email, la adresa [email protected].
