Părinții comunității LaPrimulBebe au pornit mobilizarea în prima Campanie Umanitară din acest an, dintre cele două organizate în fiecare an de către Asociația LaPrimulBebe. De data aceasta este vorba de o campanie manifest în care mii de mame vor închide împreună un orfelinat. Și odată cu el, un cerc simbolic. În anii ‘90 după reportajul groazei, noi, mamele din România am fost etichetate la grămadă, de o lume întreagă, drept mamele care își abandonează copiii în locuri îngrozitoare. 30 de ani mai târziu, avem obligația să întoarcem privirea țării spre acești copii încă rămași în locuri ce nu îi onorează. Și să ștergem această etichetă crudă.
Ți s-a oprit vreodată respirația într-un parc, într-un supermarket sau într-un loc aglomerat atunci când pentru câteva secunde nu ți-ai mai găsit copilul din priviri? Și apoi, uitându-te încă o dată, tot nu l-ai văzut. Cât de mult timp ți-ai ținut respirația? Câte bătăi de inimă pe secundă în plus ai simțit? Câte zeci de gânduri, care mai de care mai rele, ți-au trecut prin minte?
Dar frica din ochii copilului tău, care te-a pierdut din raza lui vizuală, ai simțit-o vreodată? A semănat cu un fier înroșit în inimă?
Una dintre cele mai mari frici ale copiilor, și mai târziu ale adulților, este frica de abandon. Înțelegem de foarte mici că fără mama și fără tata, noi nu am putea trăi. Copil fiind, îmi imaginam cum ar fi viața mea dacă aș rămâne fără ei. Nu am putut gândi niciodată acest scenariu fără un gol imens în stomac și fără lacrimi. Pentru foarte mulți copii din România, acesta nu este un scenariu imaginar, ci viața lor de zi cu zi. O viață în care vor încerca să aparțină cuiva, în care vor încerca să primească iubire de la cineva și, mai ales, în care vor încerca să înțeleagă de ce oamenii lor cei mai apropiați, aceia care trebuiau să le poarte de grijă, nu sunt lângă ei.
Am intrat pe poarta orfelinatului cu mult stres. Colegele mele nu și-au mărturisit emoțiile, dar le puteam simți și pe ale lor. Nu știu să mă port cu copiii de aici, nu am experiență cu ei. Le cunosc viețile la modul general, din povești, din reportaje tv, din articole, din câteva acțiuni umanitare.
Cu toate acestea, îmi fac curaj și pășesc spre biroul îngrijitoarelor. Simt mirosul de cantină, aud fundal de televizor undeva și hârșâitul unui scaun pe mozaic. Facem cunoștință cu doamnele ce le poartă de grijă acestor copii, o cunoaștem pe doamna Maria, un om blajin cu ochii blânzi, soție de preot, ne spune. Este de 35 de ani alături de copiii din acest orfelinat și îi alintă “copiii mei”, iar ei îi spun multe “te iubesc-uri” neforțate pe perioada vizitei noastre. Facem cunoștință și cu copiii. Ne așteaptă și ne privesc curioși. Nu se deschid imediat, dar nu-i nimic, avem timp de stat și o pizza pregătită la prânz, prilej de sărbătoare pentru ei.
După un timp, ne invită să le vizităm camerele și o facem cameră cu cameră. Unii sunt mândri să ne arate dulapurile frumos aranjate, unii sunt timizi, unii curioși. Însă toți, fără excepție, sunt bucuroși de atenție. Mai ales cei mai mici dintre ei și fetele.
Prima cameră ne uimește prin ordinea ei. Vedem prin ușa deschisă a dulapului puținele haine, așezate la linie.
La birou, Alina își face temele pentru a doua zi. Îmi arată caietul, un caiet atât de ordonat cum nu îmi aduc aminte să fi văzut demult. Are poze pe pereți. “Cu familia mea”, îmi spune. Cu familia? Alina a fost acum câțiva ani într-un schimb de experiență în Olanda și ține legătura cu familia care a găzduit-o, mă lămurește încet doamna bună care are grijă de ele. Îi numește familia ei. Visează să plece la facultate acolo, îmi spune la ureche. De asta învață atât de bine și e atât de ordonată. Găsește în ordine și în învățătură un punct constant și sigur în viața ei, de care se leagă cu toată forța ca să poată merge mai departe.
Maria, colega ei de cameră, copila frumoasă cu ochii mari de căprioară, mai are doi frați în centru, de care are mare grijă. Emană blândețe și multă tristețe. Mă îmbrățișează fără să spună nimic. E prima îmbrățișare din multele pe care le voi primi și le voi oferi. M-am așteptat la ele. Ce știu, însă, este că îmbrățișările nu au legătură cu mine și nu le primesc pentru că sunt eu un om special. Îmbrățișările sunt nevoia uriașă a acestor copii de afecțiune. O afecțiune pe care nu au primit-o pe cât de mult aveau ei nevoie, așa că încearcă să își umple paharul cum pot, de unde pot. Mă gândesc acasă, la copiii mei, și la milioanele de îmbrățișări dintre noi. Mă doare golul lor în viața acestor copii.
În a doua cameră rămân cu privirea ațintită asupra paturilor suprapuse. “Sunt noi, să știți”, îmi spune doamna Maria. Nu par noi deloc și îmi ia câteva secunde să înțeleg de ce. Fiecare pat este personalizat de copila care doarme în el. La o prima vedere par mâzgăleli menite să distrugă locul, dar după câteva secunde văd clar. Și iar mi se oprește inima atunci când le înțeleg rostul. Într-un spațiu al tuturor, nu există sentimentul de “locul tău”. În acele paturi, copilele și-au construit un acasă al lor, așa cum au știut. Cu desene, poze, citate scrise.
În orfelinate există o întrebare obișnuită “Unde e cheia de la…?” De la dulap, de la bibliotecă, de la sala cu televizorul, de la bucătărie, de la sala de calculatoare (dacă există așa ceva). Mai orice are o cheie, mai mereu o ușă e închisă. Când toate ușile se închid, este tot mai greu pentru orice copil să simtă că ceva e doar al lui.
În prima cameră de băieți mă aștept să găsesc mai puțină vulnerabilitate. Ionuț mă întâmpină răgușit, tocmai ce a ieșit din spitalul din care intră și iese în ultimul timp. Sistemul lui imunitar este tare slăbit și răcește foarte des. Este slab și tare blajin. Așa de blajin că simt nevoia să îmi pun brațele în jurul lui. Visează să devină actor și se înțelege bine cu colegii de cameră. “Cu mine adică”, spune Radu și îmi arată cu un zâmbet mare leuțul său de jucărie. Doarme mereu cu el, de aia e așa de ponosit. În cameră văd doar câteva jucării, dar fiecare dintre ele este foarte prețuită. Radu este în centru de câțiva ani și are acasă și alți frați, pe care îi vizitează foarte rar.
Adică o parte dintre acești copii au părinți în viață, acasă la ei, și îi cunosc? Da, ne spune doamna Maria. În ciuda a ceea ce majoritatea dintre noi credem, abandonul în România nu se produce datorită lipsei iubirii mamelor sau a decesului părinților. O majoritate covârșitoare dintre copiii abandonați sunt în orfelinate din cauza sărăciei. Părinții nu au resurse cu care să îi crească, de multe ori având și alți copii acasă, așa că aleg să îi trimită în centre. Cazurile în care mama nu dorește să audă de copil sunt mai rare decât am putea crede. Informația asta mă blochează. E aproape imposibil să îmi imaginez cum m-as simți dacă aș fi nevoită să îmi las copilul la poarta unui orfelinat pentru ca nu am cu ce să îl cresc.
Sigur că sărăcia nu este unicul motiv al abandonului. Lipsa educației, lipsa contracepției, abuzurile sexuale, lipsa resurselor în general stau umăr lângă umăr lângă sărăcie.
Dacă suntem oamenii acelorași generații, inima ta nu poate sta la locul ei atunci când auzi cuvântul orfelinat, sau abandonat, sau adoptat, sau casă de copii.
Dacă suntem oamenii acelorași generații, nu ai cum să nu știi unde în orașul tău, sau pe aproape, este sau a fost o casă de copii. Sau să nu fi auzit măcar o dată povești groaznice despre aceste locuri. Să nu fi auzit, printre cunoscuții tăi sau ai părinților tăi, povestea prietenilor care nu puteau avea copii și “au luat un copil de la orfelinat”.
Cum este la fel de posibil ca și tu să te fi temut de amenințarea „dacă nu ești cuminte, te duc la orfelinat”.
Au trecut mai bine de 30 de ani de când reportajul celor de la Spiegel TV surprindea imagini șocante cu “lagărul copiilor de la Cighid”, reportaj care a făcut rapid înconjurul lumii și a pus România acolo unde merita la acel moment. Pe lista țărilor care își abandonează în număr uriaș copiii în lagăre numite orfelinate sau case de copii.
La Cighid, copiii abandonați cu handicap sau prematuri sever erau trimiși să moară. Erau diagnosticați „irecuperabil” și cei care îi îngrijeau se comportau ca atare, lăsându-i să moară lent. Erau lăsați să zacă în propriile fecale, în țipete, în frig și în întuneric. Iernile, micuții se înghesuiau unii în alții, ca o turmă înfrigurată de oi, ca să nu moară de frig, iar dimineața asistentele îi găseau acoperiți de promoroacă. La momentul reportajului, 90% dintre copiii de acolo erau pe moarte.
Acel reportaj, care a arătat lumii întregi una dintre cele mai grotești laturi ale națiunii noastre, a adus însă și multă lumină. S-a pus reflectorul pe o problemă uriașă a societății noastre de atunci, orfelinatele au început să primească ajutoare masive din străinătate și mulți copii abandonați au început să fie adoptați de oameni din alte țări.
Lucrurile au început să se miște încet și la nivel de țară, conducerea instituției a fost schimbată și, din acel moment, nici măcar un singur copil nu a mai murit la Cighid. Mulți dintre copiii acelui reportaj au astăzi o viață așezată, la casa lor, luptând pentru totdeauna cu propriile traume și așteptând liniștea ce probabil nu va veni niciodată pentru ei.
În anii ’90, România își părăsise peste 100.000 de copii și îi trimisese să supraviețuiască în 600 de orfelinate.
Nu toate orfelinatele erau pe modelul Cighid, nu toți îngrijitorii erau monștri, nu toți copiii abandonați erau traumatizați în acel fel. Însă nici nu putem nega că, în (prea) multe orfelinate, aceste lucruri se întâmplau la un nivel mai mare sau mai mic.
După 2010, UE a început să facă presiuni pentru încheierea procesului de dezinstituționalizare în România – închiderea orfelinatelor, până la ultimul, și identificarea de soluții alternative care să ofere copilului instituționalizat șansa să crească într-un cadru cât mai aproape de cel familial. Aici intră, pe lângă reintegrarea în familia naturală sau extinsă (care e de dorit, dar se întâmplă tare greu), asistența maternală și casele familiale.
Din acel moment, România a trebuit să ia foarte în serios mesajul primit de la UE și să transforme felul în care copiii erau instituționalizați, închizând orfelinate și oferind alternative. Îngrijorarea principală era că acești copii, deja cu traume profunde de abandon, crescuți la grămadă alături de minim o sută de alți copii, nu aveau șanse să se integreze în viața reală la părăsirea centrelor.
Conform ultimelor date oficiale din iunie anul acesta, după mai bine de 30 de ani, mai existau în România 131 de centre de plasament și 3339 de copii instituționalizați.
În procesul dezinstituționalizării au venit în ajutorul statului mai multe entități care au pus umărul. Chiar și așa, eforturile nu au fost și nu sunt suficiente. Una dintre cele mai active organizații în această zonă este Hope and Homes for Children, care din 1998 și până în prezent, a scos din orfelinate 7015 de copii, dintre aceștia 1849 fiind reintegrați în familia naturală sau extinsă. Hope and Homes for Children lucrează enorm la prevenție, la integrare, la susținerea copiilor ieșiți din sistem, strânge fonduri și construiește case de tip familial pentru acești copii.
În aproape 25 de ani de activitate, Hope and Homes for Children România a închis 65 de orfelinate și a construit 121 case familiale.
Într-o casă familială trăiesc maxim 12 copii, în 4 dormitoare și un living încăpător, în care se bucură de găzduire, îngrijire, educație, sprijin emoțional și consiliere pentru dezvoltarea deprinderilor de viață independentă. Ceea ce oferă o casa familială este atenția individualizată, copiii se simt văzuți, simt că și ei contează, în comparație cu orfelinatul, unde de cele mai multe ori sunt doar un număr.
Casele familiale au scopul de a aduce copiii instituționalizați mai aproape de comunitate, în mijlocul ei, în vederea integrării mai ușoare: fără portar, fără halat pentru îngrijitori și fără plăcuță la poartă, care să pună eticheta de copil din centru. O etichetă tatuată în mintea tuturor românilor, dar mai ales tatuată pe întreaga viață a acestor copii și viitori adulți.
Copiii și personalul din orfelinat sunt pregătiți pentru mutare de către psihologii și asistenții sociali Hope and Homes for Children. Încă de la anunțarea închiderii centrului, copiii sunt duși la terenul și la construcția ce va reprezenta noua lor casă, în repetate rânduri, pentru a-i pregăti pentru mutare.
În campania aceasta, pe care o vom numi #ÎnchideCercul ne propunem să construim o casă pentru copiii din centrul Casa Ioana din Rupea, centrul în care copiii de la începutul textului trăiesc.
Dar, mai ales, ne propunem să închidem acest orfelinat odată cu mutarea copiilor în noua casă.
Aici trăiesc 23 de copii și o parte dintre ei vor împlini deja vârsta de ieșire din sistem până în momentul închiderii. Din Casa Ioana, funcțională din anul 1998, cei peste 100 de copii au ieșit rând pe rând, fie la vârsta majoratului, fie după ce au terminat facultatea – căci au fost copii în centru care au absolvit studiile superioare.
Ne dorim să construim o casă în care copiii rămași să aibă șansa să își îndeplinească visurile, să aibă parte în continuare de îngrijirea doamnei Maria, femeia care astăzi este pentru acești copii un esențial punct de sprijin.
Consiliul județean a oferit un teren pentru construcția acestei case, însă, în alt oraș, la mulți kilometri departare. Cunoscând-o pe doamna Maria și pe celelalte doamne îngrijitoare, am înțeles că nu putem accepta dezrădăcinarea copiilor. Copiii au nevoie de o casă în orașul în care au crescut, alături de oameni care reprezintă constanță și siguranță pentru ei. Mutarea, oricât de benefică va fi pe termen lung, va fi și așa una grea.
Dacă nu vom găsi o soluție împreună cu Consiliul Județean Brașov pentru a ne pune la dispoziție un teren în orașul lor, ne propunem să achiziționăm și terenul pe care vom construi căsuța. Însă sperăm ca autoritățile să facă echipă cu miile de mame din comunitatea noastră și să vină în întâmpinarea acestor copii vitregiți de soartă, dar și a copiilor ce vor veni după ei în casă. Pentru că, deși orfelinatele în forma pe care o cunoaștem se vor închide, abandonul nu se oprește.
Pentru căsuța construită în orașul acestor copii, mobilarea ei cu toate cele necesare și aranjarea ei pentru 12 copii, curte și eventualul teren, ne propunem să strângem 350.000 de euro. Cu cât ne apropiem mai mult de sumă sau o depășim, putem să facem din această casă un “acasă” mai complet.
Dincolo de binele pe care putem să îl facem acestor copii și tuturor copiiilor ce vor veni după ei, ne dorim ca această campanie să fie vindecătoare. Să aducă lumină și conștientizare asupra lucrurilor care s-au întâmplat în trecutul nostru colectiv și asupra lucrurilor care încă se întâmplă. Și să facem un pas concret spre un soi de normalitate.
Atunci când mii de mame cu propriii copii la piept se ridică și își pun brațele și în jurul copiilor părăsiți, ele devin pentru aceștia satul despre care vorbim atât de mult în online.
Mama și tata sunt primii și cei mai importanți oameni din viața unui om, însă fără sat, omul nu poate trăi. Astăzi, mamele LaPrimulBebe devin sat acestor copii.
Nu putem așterne șanse de mai bine pentru copiii noștri dacă nu ne uităm de unde am plecat, dacă nu înțelegem unde eram acum nu foarte mulți ani ca societate și, mai ales, dacă nu facem ceva concret ca să închidem acest cerc al nepăsării. Un cerc al nepăsării care începe întotdeauna cu “Nu e treaba mea”.
Un cerc care poate, în confortul casei noastre, simțim că nu ne afectează, dar faptul că știm ce se întâmplă cu niște copii și nu facem nimic ca să le fie mai bine, pentru că “nu e treaba noastră”, de abia atunci devenim complici.
Dragă mamă LaPrimulBebe, dragă tată LaPrimulBebe, #ÎnchideCercul simbolic pentru fiecare copil care nu știe și nu va ști vreodată cum se simt brațele mamei în jurul lui, pentru fiecare copil care nu știe cum sună povestea de noapte bună, pentru fiecare copil care nu va auzi niciodată vindecătoarele cuvinte “Mama e aici.”
#ÎnchideCercul pentru fiecare mamă care nu a putut să îl păstreze lângă ea, pentru toată tristețea și neputința ei.
#ÎnchideCercul pentru copilul tău, pentru copiii tăi, care peste ani vor putea spune cu mândrie despre tine „Mama mea a Închis Cercul.” 
Ne vedem în grupurile de facebook LaPrimulBebe unde au loc licitațiile umanitare #ÎnchideCercul.
_______________________________________________
Dacă nu faci parte din grupurile de Facebook închise LaPrimulBebe, dar vrei să te implici, poți dona pentru proiectul #ÎnchideCercul în conturile:
Asociația La primul bebe, Cod fiscal 33915611
UniCredit Bank
Cont lei: RO59BACX0000001090724000
Cont eur: RO32BACX0000001090724001 (NU îl folosi dacă plătești in lei)
Pentru plata prin Paypal: donez@laprimulbebe.ro
Te poți implica și dacă știi o companie care vrea să sponsorizeze cu 20% din impozitul anual pe profit scriindu-ne la contact@laprimulbebe.ro
