Părinții comunității LaPrimulBebe au pornit mobilizarea în ultima Campanie Umanitară din acest an, dintre cele două organizate în fiecare an de către Asociația LaPrimulBebe. De data aceasta este vorba de o campanie dedicată Spitalului de Urgență Pediatrică Ploiești unde ajung la camera de gardă peste 45.000 de copii,/an dintre care sunt internați peste 11.000.
Sânge, mamiii, curge sânge! Ți se face rău când vezi cât de mult sânge are pe mână și nu înțelegi cu ce s-a rănit. Nu pricepi dacă bucata aia ruginită e un cui sau o bucată de tablă și nu înțelegi ce naiba căuta în iarba în care, până acum câteva secunde, se juca copilul tău. Încerci să oprești sângerarea și ți se face rău când vezi ce mare e gaura și sângele nu vrea să se oprească. Mă doare, mami, mă doare! Și tu nu poți face nimic ca să nu îl mai doară.
Au, mama! Mă doare tare, se aude plânsul fetiței tale. Nu mai știi cum ai sărit de pe banca parcului, nici nu o vezi bine, doar îi auzi plânsul și strigătul de disperare și de durere și știi că trebuie să ajungi la ea fără să leșini. Ajungi și o vezi căzută, murdară și cu piciorul neobișnuit de strâmb. Știi ce urmează, știi că e rupt, dar speri că e doar fisurat. Se umflă tot mai tare și țipătul copilei e tot mai dureros. Încerci să o alini și nu înțelegi cum e posibil să te lovești atât de tare, la un loc de joacă, într-o fracțiune de secundă.
MAMIIII, țipă copilul incontrolabil atunci când a pus mâna pe fierul de călcat încă fierbinte. Vezi negru în fața ochilor și te arde și pe tine fiecare lacrimă a lui. Te simți ultimul om pentru că nu ai pus fierul suficient de sus, în acea secundă blestemată. A durat o clipă să ajungă lângă tine, să se ardă, să pleci în goană, fără să vezi pe unde mergi, la spital.
În situațiile de mai sus am fost aproape toți părinții și, dacă nu le-am trăit exact pe acestea, am trăit unele similare. Poate de aceea plânsul de durere al unui copil, chiar dacă nu este plânsul copilului nostru, ne strânge stomacul ca o gheară. Dacă ar fi să aleg o singură emoție pe care să nu o mai simt niciodată în legătură cu copiii mei, aceea nu ar fi vinovăția sau rușinea sau frica. Dacă ar fi să aleg o singură emoție pe care să nu o mai simt niciodată, aceea ar fi neputința. Neputința de a face ceva, orice, ca să le fie mai bine atunci când sunt bolnavi, când suferă, când îi doare. Dacă aș putea să iau asupra mea toate aceste suferințe, aș face-o fără să clipesc. Dar nu pot și atunci tot ce îmi doresc este să existe în jurul meu oameni care să poată.
ARSURĂ! A sosit o arsura! ARSURĂ, haideți! Haide toată lumea, a strigat o voce gravă în Compartimentul de Primiri Urgențe al spitalului în care mi-am petrecut ultimele zile și seri. Nu are cum să te lase indiferent plânsul băiatului ars. De fapt, dacă nu ești cadru medical focusat pe ce ai de făcut, mai mult ca sigur că te cutremuri când îl auzi. Simți din plânsul lui cât de tare îl doare. La fel și imaginea mamei lui înspăimântate care vine în urma lui cu lacrimi în ochi. Are acasă doi copii și se simte cumplit de vinovată că unul dintre băieți a răsturnat din greșeală o oală de apă clocotită pe celălalt.
La ora la care a sosit ambulanța cu băiatul grav rănit, în Compartimentul de Primiri Urgențe erau deja 7 copii în suferință. O fetiță cu ochii mari și negri, de 6 ani, care vomitase de multe ori în acea zi. O preadolescentă de 13 ani cu frisoane, febră mare și foarte palidă, care nu putea să stea în picioare. Un băiețel blond cu piciorul vânăt și foarte umflat, care plângea neconsolat și nu putea sub nicio formă să și-l miște, alinat de tatăl care îl alina și îi spunea din când în când „Tati, doctorii sunt oamenii buni care te fac bine.” Un preadolescent șaten cu o tăietură foarte adâncă la mână. Un băiețel de nici doi ani cu umărul dislocat care plângea în brațele unei mame speriate.
O fetiță de doi ani, galbenă la față și cu febră foarte mare, și un băiețel cu afecțiuni din spectrul autist, cu o infecție puternică căreia medicii încercau să îi dea de cap, ocupau paturile din camera de resuscitare, deoarece toată secția CPU era deja plină. Cei șapte copii deja trecuți prin procesul de triaj și consultați parțial au fost nevoiți să aștepte până ce băiețelul cu arsură a fost curățat, tratat și internat la etaj. În secunda în care au terminat manevrele medicale pentru el, personalul s-a întors rapid la pacienții în așteptare.
La nici cinci minute mi s-a strâns din nou stomacul, atunci când în sala de triaj au intrat cei mai frumoși ochi albaștri plânși, așezați pe un nas mic și pistruiat. În spatele lui, un bărbat cu mâini muncite și ochi la fel de albaștri a povestit asistentei cum a căzut copilul de pe acoperișul pe care îl reparau împreună. M-am uitat la bocancii lui plini de noroi și la degetele care îi tremurau la fiecare plâns al copilului. Mâna copilului era uriașă și am sperat să fie doar o fractură ușoară. Medicul ortoped a pus radiografia la vedere și l-a chemat pe tată să îi explice care e situația. Osul deplasat trebuia pus la loc fie după internare și sedare, fie pe loc fără sedare. Tatăl a ales să fie pus la loc atunci, iar eu am ales să ies din sală și să fug afară, ca să nu îl văd și să nu îl aud. În acea zi, mama din mine atât a putut duce.
În fiecare an, la Spitalul de Urgență Pediatrică Ploiești ajung la camera de gardă peste 45.000 de copii, dintre care sunt internați peste 11.000. Aici se fac anual peste 1500 de intervenții chirurgicale, dintre care 80% intervenții ortopedice și peste 20.000 de investigații radiologice. La Camera de Primiri Urgențe se consultă între 130-150 de copii în 24 de ore. În fiecare zi din an.
În acest spital ajung toți copiii din orașele și satele din Prahova, un județ cu peste 140.000 de copii, dar și copii din județele Dâmbovița și Buzău. Chiar dacă Bucureștiul este aproape și de multe ori părinții cu resurse merg și acolo, în caz de urgență nu mai este timp de deplasări și copiii în stări grave tot aici ajung.
Pentru că Prahova este al treilea cel mai mare județ din țară ca număr de locuitori, mai mult de 70% dintre copiii care ajung aici provin din familii cu venituri mici, care muncesc în gospodării, cot la cot cu părinții lor, copii pe al căror ajutor se pune mare bază, în ciuda vârstei lor mici.
Nu este o întâmplare că cele mai multe cazuri de urgență provin din accidentele de muncă din jurul gospodăriilor. Degete și membre de copii amputate sau tăiate de motocoase, topoare, drujbe. Fracturi și tasări ale membrelor de la căzături de pe acoperișuri, garduri și materiale grele căzute peste ele. Copii cu infecții grave de la lipsa de igienă, copii mici care înghit tot felul de obiecte din curți și case nesupravegheate. Copii electrocutați, în căutare de fier vechi pe terenuri părăsite. Copiii munciți ai României.
Din confortul și siguranța propriului cămin, în care nevoile de bază ne sunt acoperite, ne lovim mai rar de realitatea uneori prea dură a țării în care locuim. Realitatea vieții pentru prea mulți copii și familii. Aceea în care copiii muncesc de mici, de foarte mici.
Am petrecut zile în acest Spital de Urgență Pediatrică și dimineața, și după-amiaza, și în timpul săptămânii, dar și în seri de weekend, tocmai ca să putem înțelege cât mai bine cum se petrec lucrurile aici și care le sunt nevoile. În CPU (Compartimentul de Primiri Urgențe) cu trei excepții de hai, poate 10 minute, în care am putut să schimbăm informații cu medicii de aici, acești oameni au fost în permanentă mișcare, de la un pacient la altul, de la un pat la altul, de la o suferință la alta.
Am vrut să înțeleg cum se desfășoară lucrurile în tot spitalul de urgență pediatrică și cum secțiile aparent separate se împletesc, așa că a doua zi l-am urmat în ambulatoriu pe medicul ortoped care a pus la loc mana băiețelului, cu o seară înainte. Ambulatoriul este secția în care medicii consultă cazuri noi, dar nu amenințătoare de viață ca la CPU, și unde sunt chemați la consultații fie pacienți vechi tratați și operați, fie pacienți noi. În ambulatoriu sunt zilnic cozi de 70-80 de pacienți.
Acest medic a consultat peste 40 sau 50 de pacienți, cât timp am stat cu el, cu vârste de la 1 an la 14 ani, cu o răbdare pe care mărturisesc că eu mi-am pierdut-o doar privindu-l. Rupturi, fracturi, operații recuperate, coloane vertebrale cu probleme, malformații de membre. Am crezut că în ambulatoriu o să fie mai lejer decât la urgență, și chiar este dacă luăm în considerare că nu sunt cazuri care amenință pe loc viața pacienților. Însă nivelul de încărcare, durere, frică, plâns, relație cu pacienții nu este departe. Medicul, tată și el, a interacționat empatic cu pacienții pe nivelul fiecăruia de înțelegere, educație, frică.
La etajele superioare, în cele 135 de paturi ale saloanelor, ajung bebelușii și copiii trimiși de Compartimentul de Primiri Urgențe de la parter. Dincolo de suferința copiilor din saloane, este răscolitor să vezi mamele minore cu bebeluși bolnavi în brațe, ajunși aici cu infecții bacteriene, febre recurente, malnutriție. Și deși la rândul lor niște copile, în ochii tuturor poți vedea aceeași neputință și îngrijorare față de pruncii lor.
Tot în aceste saloane ajung și copiii ieșiți din intervențiile chirurgicale. În chirurgia generală și ortopedică au de-a face zilnic cu operații de hernie, testicul necoborât, varicocel, apendicite până la peritonite, formațiuni tumorale de ovar, ocluzii intestinale și fracturi ale membrelor de tot felul.
Sâmbătă seara, după ora 21, cât ne aflam în CPU, chirurgul de gardă a intrat de urgență într-o operație de hernie. Spitalul are 2 săli de operație și singura echipă de chirurgie și ortopedie din tot județul și limitrof.
Medicii chirurgi ne spun povești greu de ascultat. “În ultima gardă, am avut un băiețel care a rămas înfipt într-un gard de lemn și norocul lui, și al nostru, a fost că părinții nu l-au scos. L-au adus cu tot cu bucata de gard. Am reușit să o îndepărtăm și este bine acum. Ne-am temut să nu pățească ce a pățit un alt băiat care a avut un accident similar cu un gard, din care a fost tras și nu a supraviețuit. Sunt niște accidente groaznice aici, iar spitalul nostru este un loc în care vin foarte mulți copii care muncesc. În vara asta am avut multe accidente de la motocoasă, în care copiii fie le-au folosit și și-au amputat degete sau și-au tăiat membre, fie au intrat în ele în timp ce părinții lor le foloseau. Acum că vine iarna, se vor înmulți accidentele cu membre și extremități tăiate de topoare și drujbe.”
Cele două săli de operații au un singur turn laparoscopic și multe solicitări pentru folosirea lui. Există 4 medici chirurgi, un chirurg colaborator și o rezidentă. În momentul acesta pot forma două echipe care ar putea sa opereze simultan, dar se așteaptă una pe cealaltă, din cauza limitărilor tehnice. Practic, o echipă aproape întotdeauna așteaptă, în loc să opereze, pentru că majoritatea operațiilor ar trebui făcute laparoscopic. În loc de operație clasică cu tăietură deschisă, tehnica laparoscopic înseamnă trei incizii de 3 milimetri. Semne mai puține pe corp, cantitate mai mică de anestezic, mai puține reacții adverse, risc de infecții mult mai mic pentru copil, recuperare mai rapidă și mai bună, tratament mai puțin invaziv. “Pe noi ne interesează funcția, în primul rând. Ne dorim ca la finalul recuperării funcția brațului, a cotului sau a piciorului să fie identică cu cea de dinaintea accidentului. Atunci când tăiem, recuperarea nu e de 100%, însă laparoscopic da. În plus, un ortoped pediatru trebuie să gândească totul în perspectivă. Oasele copiilor sunt în creștere și, în momentul în care noi intervenim, trebuie să avem în vedere asta și să anulăm riscul de a crește strâmb, risc mare atunci când operația se face clasic.” În timp ce o echipă operează, cealaltă se pregătește și așteaptă să preia pacientul pentru următoarea operație. Acest schimb de sală de operație se întâmplă zilnic, timp în care prioritatea pentru intrarea în operație, din păcate, o mai face doar vârsta copilului. Încep cu cei mai mici. Iar așteptarea înseamnă mai multă suferință pentru copii, dar și riscuri mai mari.
Datorită numărului uriaș de accidente ortopedice ce ajung în acest spital, aparatul de radiologie cu brațul telescopic din sala de operație este unul dintre instrumentele fără de care chirurgii nu pot opera. Cel pe care îl au este cât spitalul de vechi și radiază foarte mult. Tehnologia a evoluat și aparatura nouă are un nivel al radiațiilor cu 75% mai mic, ne spun medicii de aici. În operațiile ortopedice se folosesc cele mai multe radiografii. Pe măsură ce operează, medicul chirurg face radiografii ca să vadă dacă totul e bine pus la loc. Să operezi pe un os și să fie nevoie să te uiți constant pe aparatul de radiologie durează zeci de minute. Timp în care copiii sunt nevoiți să suporte o doză mare de radiații, care le afectează sănătatea pe termen lung. Și nu doar a lor, dar și a medicilor care sunt supuși unor cantități uriașe de radiații. De ce ar fi asta o problemă, dincolo de sănătatea pusă în primejdie? Fiecare medic poartă sub șorțul antiradiații un aparat numit dozimetru, care măsoară nivelul de încărcare al radiațiilor la care este supus. Dozimetrele sunt trimise la citit lunar și dacă încărcarea este peste standarde, medicii sunt opriți din a opera. Ultimul medic cu o încărcare prea mare de radiații nu a putut să mai opereze trei luni. Riscul ca un medic să nu mai poată opera este un risc pe care un spital de urgență pediatrică ca cel de aici nu și-l poate permite.
În ultimii 10 ani am vizitat multe spitale, în căutare de proiecte, și am văzut rar o echipă la fel de tânără și de entuziastă ca cea de aici. Medici pe care ți-i imaginai plecați deja spre țări cu sisteme medicale mai respectuoase au ales să rămână și să facă tot ce ține de ei cu ce au.
Spitalul, personalul, condițiile și calitatea tratamentelor s-au dezvoltat enorm în ultimii ani. În 2015 spitalul avea 15 medici. Astăzi au ajuns la 62 de medici. Aproape 50 de medici au fost angajați de managementul care organizează multe concursuri și atrage activ medici locali, din București, dar și din toată țara și din afara ei. Stăm de vorbă cu ei și simțim că sunt acolo pentru că le place locul, le plac oamenii, echipa, pentru că le pasă. Ne și spun asta. “Colectivul nostru e super! Și ne înțelegem toți.” “Pacientul nu este al medicului, este al spitalului. Asta nu se înțelege în România. Noi nu avem chestia asta ca un medic să se ferească de altul. Când pleacă unul din noi în concediu, îi lasă pacienții celuilalt.”
De ce nu ați plecat din România, îi întrebăm. “Noi suntem patrioți, mie îmi plac oamenii din România. Când ai făcut bine un mic pacient și vine părintele lui și îți mulțumește cu lacrimi în ochi sau când se uită un copil amărât la tine cu speranță, este un sentiment pe care nu îl cumpără nici cea mai mare avere din lume. Suntem acasă aici, facem bine alor noștri.Eram săptămâna trecută pe stradă și m-a strigat un copil: Domnule doctor, sunt eu, Andrei. Mai țineți minte că m-ați tras de degete? Uitați că nu mă mai dor. E o satisfacție enormă!”
În c a m p a n i a #CopiiiRomâniei ne propunem să strângem 300.000 Euro cu care să achiziționăm: necesarul turn de chirurgie laparoscopică și un aparat de radiologie digitală cu braț mobil. Aparatura ar da șansa dublării numărului de operații efectuate într-o zi și micșorarea numărului de radiații la care copiii operați și medicii sunt supuși zi de zi.
În măsura în care reușim să strângem mai mult, ne dorim ca părinții LaPrimulBebe să se așeze și lângă Compartimentul de Primiri Urgențe pentru care să achiziționăm 8 stații modulare de diagnostic folosite pentru consultațiile inițiale. Cu ajutorul lor se pot gestiona mult mai rapid cazurile, se poate stabili mai repede gradul de urgență și se pot monitoriza pacienții pe parcursul staționării în CPU. În această secție una dintre mamele comunității noastre consultă împreună cu colegele ei între 130 și 150 de copii, în fiecare zi. Este medic, membru activ implicat în campaniile noastre umanitare și am fost tare bucuroasă să o descopăr aici. E bucurie că am ajuns în spitalul în care zi de zi, o membră a comunității își dă jos haina de mamă și și-o pune pe cea de medic al copiilor în suferință.
Punem pe lista de dorințe și 6 dulapuri medicale sterile și electronice necesare păstrării medicamentelor în condiții optime, dar și aparatură pentru bucătăria în care zilnic se gătesc 150 porții pentru fiecare masă, în funcție de afecțiune. Fiind un spital creat într-un spațiu ce nu a fost gândit inițial ca spital, aparatura de care dispune bucătăria nu este una de uz industrial, ci de uz casnic.
Dincolo de numărul mare de copii care ajung aici, dincolo de compasiunea pentru copiii munciți ai României, care se rănesc în accidente de neconceput pentru anul 2023, am ales să ne strângem în jurul acestui loc pentru că aici lucrurile se mișcă, echipa dedicată se implică, colegii se susțin, se înlocuiesc, se trag în sus unul pe altul. Îmbunătățiri se fac – spitalul arată curat și decent, însă de fonduri pentru această aparatură nu a mai fost loc în buget. Ne bucurăm când găsim locuri în care oamenii fac tot ce pot și în același timp sunt conștienți că există loc de îmbunătățiri.
Nu fiecare c a m p a n i e umanitară LaPrimulBebe este despre lacrimi, moarte, cancer, abandon și dramă. Copiii noștri au nevoie să învețe că oamenii mari sunt lângă ei în fiecare moment, nu doar în situațiile critice. Pentru că atunci când sunt repede și bine îngrijiți, conștientizează că nu trec singuri prin viață. Că nu doar familia este lângă ei la greu. Că poate fi și profesorul, și preotul, și medicul sau chiar mii de mame care se așează umăr lângă umăr ca să le fie bine. C a m p a n i i l e noastre umanitare nu sunt doar despre aparatură medicală și renovari, sunt c a m p a n i i prin care ne arătăm unii altora, și împreună copiilor noștri, că treaba noastră, a oamenilor pe pământ este să ne ridicăm de jos unii pe alții.
Stau de două ore la triaj primiri urgențe și observ felul în care asistentele tratează fiecare nerăbdare a părinților din sala de așteptare. Speriați și obosiți, părinții cu copii suferinzi în brațe nu au cum să înțeleagă ce se întâmplă în spatele ușii de triaj. Pentru ei, cea mai mare durere din lume este a copilului lor. Da, să aibă copilul tău febră mare este o tragedie pentru tine părinte, și este firesc să îți dorești să fie alinat imediat, doar că medicii trebuie să îl aleagă primul pe copilul din sala de resuscitare, a cărui mamă este căzută în genunchi lângă patul lui și repetă în gând “Lasă-l în viață, Doamne.”
Câtă răbdare aveți, îi șoptesc tinerei asistente de la triaj. “Nu aș alege niciodată o altă specializare în afara pediatriei. Știți, copiii mai țin lumea asta. Dumnezeu pentru ei ne ține, că dacă ar fi doar pentru noi adulții, am fi demult pierduți.”
Atunci când am ales să rămânem în România, fiecare am avut un motiv. Fie că nu am vrut să plecăm departe de părinții noștri și de prieteni, fie că am fost mulțumiți de viețile noastre, fie că ne-a fost mai ușor cu locul cunoscut decât cu cel necunoscut, sau pur și simplu nu am știut de ce am ales să rămânem, dar așa am simțit să facem. Oricare au fost motivele, am știut cu toții, fără îndoială, că sistemul de sănătate din țara noastră, la fel și sistemul de învățământ sunt slab dezvoltate și că nu vor fi bine în timpul vieții noastre. Am știut, știm, am ales să rămânem.
Nu e niciun secret că spitalele arată cum arată și că aparatura nu doar că nu ține pasul tehnologiei care se dezvoltă cu repeziciune, dar în foarte multe locuri lipsesc chiar și variantele învechite. Ce nu știm noi însă, este care aparatură lipsește din spitalul în care în timpul vieții noastre vom ajunge negreșit cu copilul, minim de 2 ori, spun statisticile. Căutăm cei mai buni medici, dar nu știm cu ce aparatură lipsă se confruntă aceștia atunci când ne tratează copiii.
Că dacă am ști nu am dormi liniștiți la gândul că am putea alerga pe ușa Compartimentului de Primiri Urgențe chiar noi, cu copilul pe brațe? La Ploiești știm acum ce lipsește, și chiar dacă nu locuim în acest județ, cum oare am putea închide ochii știind că implicarea noastră ar putea crește nivelul tratamentului unor copii.
Până la urmă asta facem noi, părinții LaPrimulBebe, de 10 ani. Stăm unii lângă alții pentru copiii și mamele din România, sperând fiecare în secret că nu vom fi noi cei din sălile de așteptare.
Să facem cerc încă o dată pentru copiii și mamele dintr-o nouă zonă a țării, știind că gestul nostru nu va schimba o țară, dar cu siguranță ar putea schimba viața unui copil. Mai multor copii. Copiilor noștri. #CopiiiRomâniei
(Text Atena Boca, LaPrimulBebe)
Pentru aceia dintre voi care nu fac parte din grupurile de Facebook LaPrimulBebe dar vor să contribuie la campanie, o pot face donând în conturile:
Asociația La primul bebe, Cod fiscal 33915611
UniCredit Bank
Cont lei: RO59BACX0000001090724000
Cont eur: RO32BACX0000001090724001 (NU îl folosi dacă plătești in lei)
Pentru plata prin Paypal: donez@laprimulbebe.ro
Te poți implica și dacă știi o companie care vrea să sponsorizeze cu 20% din impozitul anual pe profit scriindu-ne la contact@laprimulbebe.ro.
