13087746_10154383099037454_2032604100424711021_n

Vinovăția, musafirul nepoftit al casei mele.

Se împlinește fix un an de când am escaladat munții Atlas, cu al lui vârf Toubkal, 4167m. Fiul meu avea atunci 3 ani. Astăzi sunt însărcinată și aniversez chiar acum, pe canapea alături de soțul meu, visând la munții pe care îi voi dedica pe viitor și fetiței mele. Aștern aici gândurile de atunci.

Am decis să plec în expediția pe Toubkal, Maroc pe ultima sută de metri. Soțul meu a fost cel care m-a convins să plec și m-a asigurat că voi aduce acasă lucruri minunate pentru mine, pentru copilul nostru și pentru noi. Mi-am luat biletele de avion înainte cu fix o săptămână de plecare, iar prietenii mei de expediții s-au trezit cu mine direct în aeroport. Fețele lor, când m-au vazut cu rucsacul în spate și cu geaca de altitudine în mână, așezându-mă liniștită la coadă de îmbarcare? Priceless!

Cu toate că mai trecusem prin asta o dată, anul trecut la expediția din Kilimanjaro, m-am simtit vinovată every step of the way. Îmi era milă de copilul meu, milă că îl las acasă, milă că îi va fi dor de mine, milă că va suferi, vinovată că sunt egoistă și că fac un lucru doar pentru mine. De când a apărut el în viața mea vinovăția se așează la fiecare masă. Astăzi sunt conștientă că nu îmi aduce absolut, dar absolut nimic bun. Tot ceea ce face este să îmi aducă o energie foarte joasă, care niciodată nu mă va ajuta să îmi fac copilul fericit sau să fiu eu fericită. Și îmi doresc mult să o poftesc afară din casă și să îi spun să nu mai vină, că nu suntem prietene, nici măcar amice.

Ultimele zile mi le-am oferit mie și numai mie, zile în care m-am iubit mai mult, m-am respectat mai mult și am fost mai bună cu mine, zile în care mi-am fost suficientă. Știu că asta o pot face și ar fi bine să o fac și acasă zi de zi, doar că acasă sunt întreruptă de mii de ori. Acolo am trăit timp continuu pentru mine, fără să fiu întreruptă, fără să vrea nimeni nimic de la mine. Am adus cu mine multă liniște și iubire, pentru mine și pentru familia mea.

Mi-am găsit copilul liniștit, fericit, răsfățat de tată și de bunici, matur si ințelept. M-au întâmpinat vorbele soțului meu care mi-a spus că niciodată nu a admirat atât de mult pe cineva, că adoră că îmi urmez visurile, că îmi caut singură fericirea și că nu o aștept de la cei din jur. Că sunt atât de ușor de iubit.

Voi știți că eu mereu spun că fericirea ne-o construim singuri. Chiar cred asta. Nu spun că alegerile mele funcționează pentru toată lumea, nici vorbă, dar cred cu tot sufletul că deși rolul de mamă este cel mai important, nu este singurul rol pe care îl avem. Și oricât de multă nevoie au copiii noștri de noi 24h, ar câștiga mai mult daca ne-ar avea pline, cu visuri urmate, cu iubire și timp către noi.

Să facem lucruri pentru noi, să avem grija de noi și de sufletele noastre, cred că este cel mai mare cadou pe care îl putem oferi lor. Și da, mai toți cei din jur ne vor arăta cu degetul. Prefer însă să fiu arătată cu degetul și să am o familie fericită, decât să mimez fericirea și să mă sting pe dinauntru. Să ne iubim noi pe noi mai mult! <3

Mai jos este mesajul pe care l-am trimis mamelor LaPrimulBebe după ce am ajuns în basecamp.

“Ieri, la ora 9.45 am atins vârful Toubkal 4167m, din munții Atlas, Maroc. Este al treilea vârf ca și înălțime din Africa. Am dedicat acest munte, încă de când am plecat, fiului meu. Am plecat cu gândul la el și mi-am propus ca fiecare pas, să îl fac ca și mulțumire către el. În cruntele ore de ascensiune i-am mulțumit de sute de ori, sau poate de mii, pentru fiecare lucru bun pe care mi l-a adus în viață. I-am mulțumit că îmi este cel mai bun profesor, că îmi dă șansa să devin un om mai bun în fiecare zi, că mă învață ce este aceea iubire necondiționată și că mi-o arată chiar și atunci când nu simt că o merit.

A fost o expediție foarte grea, cu frig mare, cu zăpadă, cu vânt pe ultima porțiune, de aproape 100km/h, cu stări de rău, vomă și oboseală grea, dar și cu liniștea munților, cu peisaje unde îl poți întâlni des pe Dumnezeu, și unde te întâlnești tu cu tine, mai des decât o faci într-un an intreg sau poate în mai mulți. Ieri a fost una dintre zilele în care mi-am fost suficientă. În care nu am mai avut pretenții de la mine. Și zilele acestea sunt rare, cred.

Parcă la finalul fiecarei zile vrem să fi facut mai mult, mai altfel, mai bine. Spun mereu, prietenilor mei, că fericirea ne-o construim singuri. Că nimeni nu este responsabil pentru ea, doar noi. Și asta încerc să fac conștient și des, așa ca ieri. Și mai știu că doar așa, sunt cel mai ușor de iubit. Atunci când îmi urmez singură visurile și nu le aștept de la cei din jur. Cause the neediness of a person is never sexy! Cu asta plec de aici. I was enough! I did enough! Mulțumesc pentru gândurile voastre bune. Le-am simțit de multe ori! La fel cum mi-am simțit și soțul, care este cel mai minunat om și cel mai înfocat fan, susținându-mă în toate nebuniile mele. Revin cu poze minunate. Sa aveti o noapte caldă.”

13062472_10154367496797454_3924612532898005315_n 13087746_10154383099037454_2032604100424711021_n 13095888_10154383100657454_1610277554660939582_n 13096111_10154383099117454_2236456065200531210_n 13103330_10154383099282454_8278075227610663695_n

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*


five + 5 =

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>