Informatiile pe care le aveam cand am ajuns acasa cu bebelusul erau urmatoarele: un copil mic va plange cand ii este foame sau cand este ud. Adevarul este ca inainte sa nasc, nu auzeam nici o informatie pe care o primeam despre ceea ce se va intampla „dupa nastere”. Eram blocata in momentul nastere. Pentru mine nasterea avea sa fie punctul de cotitura si in mintea mea, viata de dupa era trecuta la etc, pentru ca nu-i asa, cele mai multe filme pe care le vedem prezinta in detaliu durerile nasterii, insa mai niciodata ce se intampla dupa acest moment. Primele luni acasa au fost un haos. Adaptare, nopti nedormite, depresie, neincredere in mine, dificultate la alaptat mare de tot, convingeri de tot felul pe care le primeam din dreapta si din stanga si care ma faceau sa pun la indoiala propriile decizii. Peste toate aceste lucruri bebelusul meu plangea enorm de mult. Si surpriza! De cele mai multe ori nu plangea pentru ca ii era foame sau pentru ca trebuia schimbat. Plangea din alte motive necunoscute de mine si pentru ca nu reuseam sa inteleg ce doreste, ma frustram si nu ma simteam o mama foarte buna. Asa am inceput sa citesc si sa ma informez. Asa am auzit despre salturile de crestere „wonder weeks” si asa am inceput sa imi inteleg mai bine copilul. Am inteles ca existau momente cand de exemplu creierul lui avea parte de o dezvoltare majora si ca acest lucru il facea sa planga sau sa manance mai mult sau sa nu manance deloc. Am inteles ca existau momente in care pur si simplu dorea sa ma simta langa el, sa imi simta caldura, pielea, mirosul pentru a se linisti. Erau momente cand dorea sa fie plimbat, ridicat sau cand dorea sa auda vocea mea. Momente cand il durea burtica, momente cand nu se simtea confortabil.
Am inteles ca un bebelus plange din mai multe motive si nu doar din cele doua pe care le stiam initial. Si mai presus de toate am inteles ca atunci cand plange nu am de ce sa intru in panica. Plansul este firesc, este normal fiind unica lui modalitate de a comunica cu mine. Unica! Nu stiu de ce percepem plansul intotdeauna ca pe ceva rau. Ceea ce imi doresc sa stie mamicile la inceput de drum este ca mai toate am trecut prin aceasta perioada, ca este normala, ca nu sunt singure si ca atunci cand plange bebelusul nu este pentru ca au facut ele ceva gresit, ci pentru ca asta stiu ei sa faca, este in job description-ul lor :). Asa cum este intr-al nostru sa le intelegem nevoile. Cu iubire si calm, cu intelegere multa pentru ei dar mai ales pentru noi. Pentru ca oricate sfaturi primim, mai nimeni nu ne spune inainte sa nastem ca este al naibii de greu sa fii mama.