Mi-a fost groază mereu de începerea grădiniței. Auzisem eu că e cu mult plâns. Plânge copilul, plânge mama. Nu mai știu dacă imi era mai frică de ce se întamplă cu copilul după ce il las la gradiniță sau de momentul despărțirii, adică acela cu mult plâns. Nu înțeleg ce m-a făcut să imi fie atât de frică de plâns. Plânsul era ceva îngrozitor, plin de suferință, viață și moarte. Am încercat să înțeleg de ce. Mi-am dat seama cât de mult îmi place mie să plâng. Plâng din orice. La filme triste sau siropoase, la toate nunțile chiar și atunci când nu cunosc mirii , când mă cert cu soțul, când sunt stresată și nu îmi iese un proiect, când mă doare ceva, când nu mai pot de oboseală. Și am ințeles că plânsul nu e deloc un lucru îngrozitor, ci dimpotrivă este arma mea de supraviețuire, de descătușare. Păi și atunci de ce nu ar fi la fel și pentru el? Wow! Am început să văd plânsul lui altfel, să nu mă mai doară ci să îmi creeze o emoție pozitivă și frumoasă. Să văd că e pe drumul bun, de eliberare. Și de abia atunci am învațat să îi fiu aproape cu adevărat atunci când plânge, să îl înțeleg. Fără să îl opresc, fără să sufăr fals lânga el. Când eu plâng nu mă ajută vocea soțului meu care îmi spune „hai dragă nu mai plânge” sau „vaiii iubita ce film frumos, hai să îl vedem”. Mă ajută să îmi respecte emoțiile și să mă lase să plâng, să fie acolo. Câteodată să mă ia în brațe, câteodată doar să rămână tăcut în cameră. Imi va rezolva asta trairile? Nu! Ma va ajuta sa le duc la capat mai firesc? Oh, da! M-a ajutat să mă pun în pielea lui, așa că am făcut-o și în cazul începerii grădiniței. Am încercat să îmi aduc aminte cum a fost prima mea zi de muncă la un nou job. Într-un cuvânt? It totally sucked! Clădire nouă, oameni complet noi, stres că nu știu unde e imprimanta, ce am de făcut, unde e baia, cine îmi sunt superiorii. Pâna și scârțâitul scaunului de la birou mă stresa. Cel mai bun moment din acea zi? Când am plecat acasă. Toate aceste emoții au fost trăite intens și eu eram un Adult! Cam așa cred că simte și un copil, doar că de vreo sută de ori mai intens. Nu a mai fost la alte grădinițe, nu știe dacă mama mai vine să îl ia sau nu și nu înțelege ce naiba caută în locul ăla străin. Cumva scopul nostru principal a ajuns sa le oprim plânsul despărțirii. Și asta e ciudat. E normal să aibă temeri, emoții puternice, trăiri intense. Plânsul e doar eliberarea lor. Să vorbim mult cu ei înainte, să le explicăm ca unor oameni mari ce fac ei de fapt la grădi, de ce merg, cum arată clasa, cât vor sta acolo și mai ales să îi asigurăm ca întotdeauna ne vom întoarce după ei. În momentul în care am înțeles minunatul dar al plânsului totul s-a schimbat. Totul! Și pentru mine, dar mai ales pentru el. Și momentele de plâns oricât de ciudat ar suna, au devenit unele dintre cele mai frumoase momente de conectare dintre noi.