Acum fix doi ani mă pregăteam să mă trezesc și să trăiesc cea mai grea și cea mai lungă noapte a vieții mele. Mă aflam în ultimul basecamp înainte de varf, după câteva zile de escaladat Kilimanjaro, cel mai înalt munte al Africii. Am găsit puțin semnal și i-am scris Laurei să vă spună unde eram și sa vă roage sa îmi trimiteți un gând bun. Aveam mare nevoie. Mă aștepta acasă fiul meu de 2 ani, înțărcat de puțin timp și lăsat cu tatăl pentru ca mama lui să își împlineasca un vis mai vechi. Eram epuizată, aerul era atât de rarefiat încât aveam dureri extraordinare de cap și de abia puteam să respir. Am pornit asaltul final la miezul nopții cu gândul spre ai mei, spre mine și spre tot ceea ce trăiam acolo și atunci. Am urcat toată noaptea, mai bine de 9 ore, trecând prin toate stările posibile de la rău la vomă la disperare la migrene oribile. De la siguranța că voi muri acolo, la speranța aripilor care m-au purtat mai sus, atunci când picioarele nu mai răspundeau niciunei comenzi.
A fost poate unicul drum în care m-am cunoscut cel mai bine și în care m-am văzut așa cum sunt. Monstru și înger la un loc. Și pentru întaia oară în viață mi-am fost de ajuns. M-am iubit fară să mă mai judec. Acolo nu era loc de judecată și de preconcepții. Acolo era doar adevăr.
Am revenit acasă un al om si o altă mamă pentru copilul meu și nimic nu a mai fost la fel pentru mine de atunci. Și niciodată in această viață nu va mai trece un 31 ianuarie, fară sa fiu recunoscatoare pentru noaptea ce m-a ucis si m-a înviat în același timp. De am știi cât suntem de frumoase, cât suntem de puternice, câta iubire avem dăruită si de dăruit! Vă doresc să vă gasiți fiecare Kilimanjaro-ul vostru care să va aduca cel mai aproape de voi cele adevărate. Un gând bun AtenaBoca