fbpx
dont-judge-me

Judecăm parcă prea des

Într-un aeroport departe, o familie aștepta să plece din vacanță spre casă. Mamă, tată și copil. Părinții aveau spre șaptezeci de ani, iar fiica probabil spre patruzeci. Nu mi-a atras neapărat atenția faptul că fata avea sindrom Down, ci modul calm și cald în care această familie iși vorbea. Râdeau împreună cu bucurie, erau prietenoși și se amuzau teribil pe seama lui Horia care stătea numai în jurul lor. Când a început îmbarcarea mama și-a luat fiica de mâna cu multă grijă și au plecat împreună. Și cumva acele minute au mai așezat ceva în mine. Știți voi “minute care schimbă minți”. Judecăm parcă prea des și prea ușor, și uneori avem impresia că le știm pe toate. Pe toate mai puțin pe ale noastre proprii și pe ale sufletului nostru. În acea jumătate de oră am simțit din plin că nu e nimic de judecat, de admirat, de compătimit, de mirat. În acea familie eu nu am simțit decât firesc, calm, căldură și multă iubire.  Și da, multă fericire. O fericire pe care mi-aș dori să o văd cât mai des in jur. M-a impresionat foarte tare iubirea ce și-o purtau. Câteodată, în vâltoarea fiecarei zile, pierd din vedere că de fapt asta este tot ce are nevoie copilul meu de la mine, eu de la el și noi unii de la alții. Viața este o alegere si noi singuri alegem dacă suntem într-un fel sau altul. Restul sunt doar scuze!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


seven − 2 =

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>