„MĂ SIMT SINGUR!” I-am vorbit copilului meu despre emoții, încercând să îi identificăm trăirile cu voce tare, de când am auzit prima dată că ar fi foarte bine pentru el să fac așa. De multe ori mi se părea că vorbesc singură. Câteodată mă auzeam și mi se părea că sunt de-a dreptul caraghioasă spunându-i unui copil atât de mic: știu că este frustrant să nu reușesti să închizi capacul cutiei. Adevărul este că pentru mine era la fel de frustrant să nu înțeleg ce simte exact, de ce plânge, de ce urlă, de ce lovește, de ce e furios sau ce vrea de la mine.
Săptamâna trecută am încuiat ușa de la baie în urma mea, ca să am și eu 2 minute de intimitate. Două! Cer așa de mult? Copilul lipit de ușă chițăind, comentând apoi plângând!!!!?!???!!!! Oh, come onnnn! „Horia ies în două minute, i-am spus. Am nevoie de doua minute de intimitate.” Iar el imi răspunde plângând: „dar eu mă simt singur când tu intri în baie”. Și uite așa cu trei cuvinte simple, am înțeles ce simte și frustrarea mea s-a topit de tot. De atunci îmi spune aproape în fiecare zi ce simte. Azi mi-a spus „de ce ai spus cuvintele astea, m-ai făcut trist”
Funcționează! Să verbalizam emoțiile și să le numim funcționează! Ca să nu mai vorbesc despre faptul că în toate dățile în care am vorbit despre aceste lucruri, aparent singură, am învățat și eu încet-încet să le exprim mai bine pe ale mele