Uneori poate fi dificil de observat obiectiv care este starea de sănătate a propriei relații. Ce poți însă constata este dacă relația a ajuns într-una dintre următoarele etape care pregătesc gradual separarea:
1. etapa în care problemele pe care le aveți sunt percepute de tine/voi ca fiind severe;
2. etapa în care traiești certitudinea că discutarea problemelor cu celălalt este inutilă și încerci să le rezolvi de unul/una singur/ă
3. etapa în care viețile voastre nu se mai intersectează ci merg în paralel
4. etapa singurătății în doi.
Multe cupluri își dau seama că sunt în ultima etapă abia când unul dintre parteneri are o relație extraconjugală. Preventiv, semnele că relația nu merge într-un sens constructiv pot fi observate cu mult timp înainte și asta pentru că există anumite tipuri de interacțiune foarte distructive care atunci când acaparează majoritatea interacțiunilor cuplului accelerează trecerea prin etapele descrise mai sus.
Sunt câteva categorii de fapte care pot fi urmărite și care împreună pot crea un tablou sugestiv despre starea propriei relații:
- cum vorbiți cu celălalt (discuțiile debutează cu acuzații sau sarcasm? Critica, disprețul, neasumarea și împietrirea emoțională sunt la ele acasă? Nu sunteți dispuși să acceptați influența celuilalt?)
- cât de eficiente sunt tentativele de împăcare
- frecventa reacțiilor fiziologice care indică alerta (sau altfel spus “cât de des sunteti plin/ă de furie?”)
- preponderența amintirilor negative cu privire la trecutul petrecut împreună.
Categoriile de comportamente enumerate mai sus pot trage un semnal de alarmă cu privire la calitatea relației din present. Pentru unele cupluri este posibilă transformarea, pentru altele nu, unele cupluri apelează la serviciile unui psihoterapeut, altele caută soluții pe cont propriu, în timp ce o altă categorie de cupluri renunță la a mai lupta pentru relație. Și atunci trebuie să acceptăm că unele relatii pur și simplu se termină. E un fapt care face parte din viață și nu de puține ori, decizia de a finaliza o relație este benefică pentru toti cei implicați.
Când divorțul este inevitabil și intervine separarea în cuplu, multe femei sunt copleșite de sentimentele de vinovăție în legătură cu binele copilului. Este oare cea mai bună soluție? Nu ar fi fost mai bine ca de dragul copilului să fi rămas împreună? Sunt eu capabilă să cresc singură un copil sau mai mulți?
Deși studiile spun că sunt nenumărate beneficiile pe care le aduce un cuplu fericit pentru dezvoltarea copilului și pentru partenerii de cuplu, aceleași studii spun cât de distructivă poate fi pentru dezvoltarea copilului o atmosferă familială tensionată, în care părinții sunt în dese conflicte, directe sau tacite.
Uneori doi oameni pot fi părinți minunați când sunt separați, dar să nu poată interacționa constructiv atunci când trăiesc sub același acoperiș. Nu-i o decizie ușor de luat, cu atât mai mult cu cât situația de a crește singură un copil este rar împărtășită public, nu pare a fi printre indicatorii succesului în viața care ne sunt transmiși de la părinti, resursele sociale sunt greu de găsit și multe femei în pragul unei astfel de decizii se simt complet dezorientate cu privire la ce le așteaptă. Sunt multe dimensiuni implicate, mă voi opri însă doar la câteva care țin de tarâmul psihologiei.
Relația cu tatăl copilului, atunci când copilul îi este încredințat mamei. Este foarte important să se facă distinctia între relația soț-soție și cea de tată-mamă, tatăl biologic al copilului este important așa că dacă este posibil și își dorește, lăsați-i loc în viața copilului cu regularitate. Comunicati direct cu tatăl și nu prin intermediul copilului. Nu folosiți copilul ca obiect de șantaj sau metodă de manipulare a fostului partener. Copilul are nevoie de un spațiu pe care să îl numească acasa și unde să își petreacă cea mai mare parte a timpului, nu e o idee bună să petreacă jumătate din timp cu unul din părinți și jumătate cu celălalt. Dar este importantă regularitatea cu care părintele absent vine în viața copilului astfel încât acesta să beneficieze de predictibilitate. Oricât de “rău” îl considerați pe tatăl copilului, copilul are nevoie să știe măcar câteva trăsături pozitive ale tatălui care să-l ajute să se conecteze cu el. Oricât de supărată sunteți pe tată, evitați să vă transformați copilul în confident și egal (poate fi foarte dăunător pe termen lung pentru copil). Pregătiți-vă o versiune legată de motivul despărțirii cât mai aproape de realitate dar posibil de înteles de către copil în funcție de vârsta acestuia. Ascultați-l pe copil și încurajați-l să-și exprime emoțiile legate de absenta tatălui din casă fără a i le înăbuși. Dacă nu mai este bebeluș, asigurați-vă în mod repetat că îi este clar copilului că vina pentru absența tatălui nu ii aparține ci a fost o decizie a adulților, independentă de existența sau comportamentul copilului.
Relația cu alți parteneri de cuplu. Tendința mamelor singure este să se dedice în totalitate copiilor și rolului lor matern, ba mai mult obiectivul este “eu trebuie sa fiu și mamă și tată”. Un alt partener de cuplu poate fi însă o idee bună și o nevoie autentică, după ce v-ați clarificat toate emotiile care persistă în interiorul dumneavoastră ca urmare a despărțirii. E nevoie însă de grijă (adaptat la vârsta copilului) cu privire la modul în care noul partener este introdus în viața copilului. Sunt situații în care femeia parcurge mai multe relații consecutive. E mai înțelept să introduceți în viața copilului acei parteneri cu care ați construit deja o relație iar aceasta dă semne că va fi pe termen lung. Orice femeie are nevoie de afecțiune, de răsfăț, de sprijin, de confident, de a fi vulnerabilă iar aceste nevoi nu ne pot fi satisfăcute de copii decât cu riscul de a le distorsiona percepția cu privire la rolul lor și al nostru.
Fericirea oamenilor singuri. Studiile spun că nefericirea oamenilor singuri este doar un mit. Oamenii se declară mai ferciți doar când sunt în primii 2-3 ani de cuplu după care nivelul fericirii lor este similar cu acela al celor singuri.
Dezvoltarea copiilor ai căror părinți sunt divorțați. Fără a minimiza încărcătura emoțională pe care un divorț o aduce în viața unui copil, totuși la vârsta adultă performanțele acestora sunt similare în comparație cu cele ale celor crescuți de doi părinți. Studiile comparative efectuate arată că a fi crescut de un singur parinte NU determină: abuzul de substanțe, relațiile sociale disfuncționale, performanțele academice scăzute. Mai mult, aceste studii spun că principalul factor de risc pentru copii este creșterea lor în familii caracterizate de violență sau/și de neglijență, de relații reci și nesuportive.
Ioana Kessler este psihoterapeut si consilier psihologic, cu specializare in psihoterapia individuala a adultului si in consilierea psihologica a cuplului, stagiile de formare continua cuprinzand consilierea pre si post natala a mamei, precum si consilierea cuplului cu copii.
Pe Ioana Kessler o puteti gasi pe email, la adresa ioana_brateanu@yahoo.com.