Nu am trăit niciodată în viață un moment de o mai intensă vulnerabilitate decât atunci când am născut. Și câteva zile după aceea. La fiecare naștere. Nici măcar pe ascensiunea finală de pe Kilimanjaro, atunci când am simțit că este foarte posibil să nu mă mai întorc acasă, nu m-am simțit atât de a nimănui, de singură, de vulnerabilă.
În travaliu, pe masa de operație cu zgomote de metale și bisturie amestecate cu o teribilă frică, când le-am auzit plânsul pentru întâia oară, când i-am văzut vineți, apoi roșii apoi linistindu-se cu nasul lipit de al meu. Noaptea de după cu dureri tăioase, sâni umflati, tari și dureroși, neputința sau neștiința de a alăpta întâia oară, plânsul bebelușului care îmi pornea pe loc valuri de căldură și de transpirație. O empatie fizică cu ai mei copii pe care nu am mai simțit-o de atunci. Dezbrăcată, pansată, tăiată, cu perfuzii și lipsită de orice urmă de control. În mâinile unor necunoscuți, mâini care umblau prin mine, pe mine.
Orice vorbă, absolut orice vorbă bună a unei asistente mai lipea câte o bucățică din aripile mele. Niciun calmant nu putea să îmi facă mai bine. O vorbă bună și o încurajare erau tot ce aveam nevoie.
Și tocmai de aceea țin atât de mult la modul în care vorbim cu mamele la început de drum. Când o vorbă negândită, spusă ca să ne simțim noi bine, în control, experimentați pot arunca o proaspată mamă în depresie. O singură vorbă este suficient!
Mamele la început de drum nu au nevoie de sfaturile noastre sfătoase, de experiențele noastre, de ce și cum am făcut noi la rândul nostru. În ziua de azi au de unde să își procure informații foarte ușor și singure. Să nu oferim sfaturi decât atunci când ni se cer!
Tot ce au nevoie este o vorbă bună, o încurajare și o ureche care să asculte. Nu o gură care să vorbească.
Dacă nu avem nimic bun de spus, tăcerea este minunată! Este atât dar atât de ușor să facem bine, doar să ne pese!