După primul copil știam că va mai fi unul. Și cumva aveam sentimentul că mai am timp. Că mai puteam să mă bucur de bebelușie, să îl miros, să îi fiu cea mai importantă persoană, să repar greșeli.
Acum, la al doilea simt că timpul aproape s-a scurs. Că este ultima mea șansă să am un bebeluș în casă. Să am în palmă un cap atât de mic și o tălpiță dedoar 5 cm. Să dansez cu ea prin casă și să nu îmi rupă coloana când o iau în brațe. În fiecare zi mă tem că nu m-am bucurat destul, că nu am fost suficient de prezentă, că am pierdut grimase și momente de iubire.
Astăzi însă nu îmi mai e teamă că nu mai am o viață, că sunt prea mult timp arestată la domiciliu, că nu mai am atât de mult timp pentru mine.
Astăzi nu mă mai plâng că sunt epuizată, că dorm puțin. Deja m-am obișnuit.
Astăzi, la al doilea copil știu exact unde se află luminița de la capătul tunelului, din păcate mult mult prea aproape. Nu mă mai tem că mă vor uita clienții și colegii. Nu mă mai tem că voi fi dată la o parte la birou, sau de către prieteni și nici că ma voi pierde în scutece, alăptat și discuții despre ele. Ba chiar mă bucur pe ascuns când vine ziua de luni și eu rămân acasă. Este ultima mea șansă să mă bucur fără program de libertate și de copiii mei.
Nu mă mai tem de kilogramele în plus, știu când și cum voi scăpa de ele. Am renunțat la orice extremă. Doarme cu noi în pat, o țin ore întregi în brațe, nu există plimbări sau băițe obligatorii de seară ci de fiecare dată când e necesar. Nu o cântăresc și nu citesc deloc tabele în care sunt încadrați toți copiii, nedrept aș spune eu. Și mai ales nu încerc să îi fac eu niciun program ci îi urmăresc „programul”. Dorința mea de a controla și de a avea predictibilitate nu mai există. Iau fiecare zi pe rând. Nu mă gândesc la mâine și trăiesc oră de oră.
Astăzi nu mă mai grăbesc! Deloc!
Când îmi vine să plâng, plâng. Când sunt tristă, neputincioasă sau mă simt depășită îmi dau voie să mă simt fix așa. Nu mai înțeleg prostia de a mă preface puternică.
Astăzi știu că nu mai sunt persoana de dinainte de a avea copii. Și nu o mai caut! Știu că dacă am curaj și îmi dau voie voi găsi o altă eu, dar mai frumoasă, mai profundă, mai autentică.
Astăzi sunt acolo pentru ea aproape de fiecare dată când are nevoie. Aș minți să spun de fiecare dată. Mi-ar fi imposibil să fiu! În primii doi ani simt însă că cel mai mult și cel mai mult are nevoie să știe că are pe cine se baza, că sunt acolo pentru ea la fiecare dorință oricât de nesemnificativă îmi pare mie. Copilul meu nu a venit pe lume să mă „manipuleze”, să îmi strice programul sau să îmi ia libertatea.
Copilul meu a venit pe lume ca să îmi fie lumină. Anii de început în care mă pun la dispozitia ei cu totul sunt anii în care ego-ul meu scade dramatic și devin mai umilă, mai umană. Iar aceasta este cea mai bună șansă de creștere și de evoluție pe care o pot avea. Altfel m-aș crede prea importantă, prea grozavă și cu un rol prea mare ca să pot învăța cu adevărat ce este iubirea, acceptarea și trăirea conștientă.
Scriu acest text cu ea în brațe. Știți cum miroase? A rai!
Copiii ne fac capabile de sentimente inimaginabile, ne ajuta sa simtim cu tot sufletul si oricat de frumos am scrie despre asta noi stim ca se simte de n ori mai frumos! Suntem binecuvantate cu fiecare clipa alaturi de ei! Iubirea e superba sub toate formele ei, fie si nopti nedormite, autoreprosuri si „arest la domiciliu”.
Ce frumos ai scris, mi-au ajuns direct la inima gandurile tale… Ne bucuram de fiecare clipa, de fiecare moment si suntem alaturi de copiii nostri atat cat isi vor dori ei.
<3
Scrii atit de frumos……mi-ar placea sa citesc si o carte scrisa de tine……superb !!